nobilitare sf [At: VASICI, M. I, 161 / Pl: ~tări / E: nobilita²] (Înv) 1 Îmbunătățire a proprietăților unei substanțe, ale unui material Si: înnobilare. 2 Acordare a unui titlu nobiliar Si: înnobilare.

nobilita² vt [At: VASICI, M. I, 188/23 / Pzi: -tez / E: lat nobilitare] (Înv) 1 A îmbunătăți prin diverse procedee proprietățile unor substanțe, materiale etc. Si: a înnobila. 2 (Fșa) A acorda un titlu nobiliar Si: a înnobila.

nobilita¹ sfi [At: GOLESCU, Î. 124 / E: it nobilitá] (ltî) Nobilime (1).

nobilitar, ~ă a [At: GT (1838), 1¹/22 / V: ~iu / Pl: ~i, ~e / E: cf fr nobiliaire] (Înv; Trs) 1-6 Nobiliar (1-6). 7 (Îs) Diplomă (sau carte) ~ă Act prin care i se acordă cuiva un titlu nobiliar.

nobilitariu, ~ie a vz nobilitar

NOBILITAR, -Ă, nobilitari, -e, adj. (Neobișnuit) Care se referă la nobilime, privitor la nobilime. Despre importanța documentelor nobilitare ale familiilor romîne. ODOBESCU, S. I 493.

nobilitare s. f., g.-d. art. nobilitării

nobilitar (înv.) adj. m., pl. nobilitari; f. nobilitară, pl. nobilitare

nobilitar (înv.) adj. m., pl. nobilitari; f. nobilitară, pl. nobilitare

nobilita vb., ind. prez. 3 sg. nobilitează

nobilitar adj. m., pl. nobilitari; f. sg. nobilitară, pl. nobilitare

NOBILITA vb. v. înnobila.

NOBILITAR adj. v. nobiliar.

nobilita vb. v. ÎNNOBILA.

nobilitar adj. v. NOBILIAR.

nobilitare s.f. (înv.) 1. îmbunătățire, perfecționare a proprietăților; înnobilare. 2. acordare a unui titlu nobiliar; înnobilare.

nobilitar, nobilitară, adj. (înv.) nobiliar; (în sintagme) diplomă nobilitară = carte de boierie, carte de nemeșug.

NOBILITARE s. f. (învechit) Faptul de a nobilita². 1. Îmbunătățire, perfecționare (a proprietăților); înnobilare. Prin manipulația a celor mai fine și mai perfecte organe despărțitoare (tocătoare) se aduc părțile alcătuitoare organice la gradul cel mai înalt a nobilitărei și perfecției. VASICI, m. I, 161/25. Soțietățile făcute de bărbați învățați spre nobilitarea lucrării pămîntului, se zic soțietăți economești. RUS, I. I., 64/12. ◊ Fig. Să aduceți, ca pretutindenea, lumina binefăcătoare a culturii pentru luminarea minților, pentru nobilitarea inimei. AGÂRBICEANU , L. T . 322. 2. Acordare a unui titlu nobiliar; înnobilare. Iosif provoca pe familiile patriciane săsești ca să ceară nobilitare. BARIȚIU, P. a. I, 473. – v. nobilita².

NOBILITAR, -Ă adj. (Învechit, mai ales în Transilv.) Nobiliar. Merită drept însemn nobilitar: scutul decorat cu coif militar. codru-drăgușanu, c. 84. În cîmpia transilvană... 6/10 e teritoriu românesc, iară unguresc, sau mai exact nobilitariu, 4/10. barițiu, p. a. iii, 88. Orice fracțiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile: teritorial..., dinastic, nobilitar, ostășesc. hasdeu, i. c. i, viii. Despre importanța documentelor nobilitare ale familiilor române. odobescu, s. i, 493, cf. alexi, w. * Diplomă (sau carte) nobilitară = act prin care i se acorda cuiva un titlu nobiliar; (învechit) carte de boierie, carte de nemeșug. Apostoleasca mărire s-au îndurat prin prea-nalta sa hotărîre din 20 fevr. a.c., pe domnul superintendentul religiei reformate din Transilvania, Ioan Antal, din deosebită grație, a-l dărui cu cărți nobilitare. gt (1838), 1¹/22. În sesia de la 23, să publică diploma nobilitară (carte de nemeșug sau boierie) a căpitanului Vasilie Velican, român din regimentul al II-lea românesc. ib. 10²/54. Exemplele familiilor aristocratice ungurești... îndemnau pe mulți sași fruntași ca să se distingă de ceilalți concetățeni ai lor prin diplome nobilitarie, unii și prin baronii. BARIȚIU, p. a. i, 493. – pl.: nobilitari, -e. – Și: nobilitariu, -ie adj. – cf. fr. nobiliaire.