nemzet [At: LEX. MARS. 117 / V: ~zat / Pl: -uri / E: mg nemzet] 1 sn (Trs; înv) Popor. 2 sn (Trs; înv) Națiune. 3 sn (Trs; înv; prc) Neam (10). 4-5 a, av (Ban; îf nemzat) (Care este) de demult, din alte vremuri.

nemzat sn, av, a vz nemzet

NEMZET s.n. (Ban., Criș., Trans. SV) Neam, popor, seminție. Căzu David craiu în prăznușag și în curvie și nemzeatul jidovesc în credință. MOL. 1695, 56^r. Și vor pieri nemzaturile cari de Domnul se zăuită. VCC, 25. Bărbați dumnezeiești din toate nemzeturile. MISC. SEC. XVII, 62^r. O, voi nemzaturile meale, cum vă las în mare jeale ! CSOM. 6^r~v: cf. MISC. SEC. XVII, 72^r, 99^v; LEX. MARS., 211. Variante: neamzat (LEX. MARS. 211), nemzat (VCC, 25; CSOM, 6^r-v), nemzeat (MOL. 1695, 56^r). Etimologie: magh. nemzet.

nemzet, nemzeturi, s.n., adv., adj. (înv.) 1. popor, națiune; neam. 2. (adj.; adv.) de demult, din alte vremuri, vechi.

NEMZAT s. n. v. nemzet.

NEMZET s. n., adv., adj. 1. s. n. (Învechit; în Transilv.) Popor, națiune (1); p. restr. neam (I 2). Să lăudați pre Domnul toate nemzeturile. în lex. mars. 117, cf. dr. rv, 116. Nu știi că sîntem nemzaturi? în lex. mars. 117. 2. Adv., adj. (Prin Ban.; în forma nemzat) (Care este) de demult, din alte vremuri. cf. L. COSTIN, GR. BĂN. 146. – Pl.: nemzeturi. – Și: nemzat s. n., adv., adj. – Din magh. nemzet.