NEMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și f. (Adesea adjectival) 1. Denumire dată în Moldova, în Evul Mediu, stăpânilor de pământ fără titluri nobiliare. 2. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii; p. ext. denumire dată membrilor clasei stăpânitoare. – Din magh. nemes.

NEMEȘ, NEMEȘĂ (pl. -șe) adj. și sm. f. Nobil(ă), de neam, în spec. nobil ungur: Toți nemeși să chiamă Care nici dare plătesc nici vamă (BD.-DEL.) [ung.].

NEMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și f. (Adesea adjectival) 1. Denumire dată în Moldova, în evul mediu, stăpânilor de pământ fără titluri nobiliare. 2. Denumire dată în Transilvania, în evul mediu, nobililor mici și mijlocii; p. ext. denumire dată membrilor clasei stăpânitoare. – Din magh. nemes.

NEMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și f. Nobil din clasa stăpînitoare a Transilvaniei medievale; p. ext. nobil de rang mic. Nemeșii s-au strîns la sfat; Șoaptă, spaimă li-i cuvîntul. BENIUC, V. 105. Multe oase și pînă în ziua de azi se tăvălesc acolo în cîmpii Rigăi, de nemeșii ungurești ce au pierit la acel război. BĂLCESCU, O. I 45. [Caii] cu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ (Adjectival) Ș-au luat cu vitejie Multe suflete-n robie Și maghiari nemeși o mie! ALECSANDRI, P. I 26. – Variantă: nemiș, -ă s. m. și f.

NEMIȘ, -Ă s. m. și f. v. nemeș.

némeș, -ă s. (ung. nemeș. V. neam). Nobil unguresc. – Și némiș (Ur.).

nemeșă s. f., art. nemeșa, g.-d. art. nemeșei; pl. nemeșe

nemeșă s. f., art. nemeșa, g.-d. art. nemeșei; pl. nemeșe

nemeșă s. f., g.-d. art. nemeșei; pl. nemeșe

NEMEȘ s. magnat. (Un ~ maghiar.)

NEMEȘ s. magnat. (Un ~ maghiar.)