NEMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și f. (Adesea adjectival) 1. Denumire dată în Moldova, în Evul Mediu, stăpânilor de pământ fără titluri nobiliare. 2. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii; p. ext. denumire dată membrilor clasei stăpânitoare. – Din magh. nemes.

nemeș¹ sm [At: H XI, 401 / A: nct / Pl: ? / E: ns cf nemeș²] (Reg) Pește nedefinit mai îndeaproape.

nemeș², ~ă [At: CORESI, L. 290/17 / Pl: ~i, ~e / V: (îrg) ~miș, neamiș, (înv) nea~, nimăș / E: mg nemes] 1 sm Nobil maghiar, de obicei mic sau mijlociu. 2 sm (Pex) Persoană care aparținea unei categorii sociale de stăpâni de pământ fără titluri nobiliare. 3 sm (Pgn) Boier. 4 smp Nobilime (maghiară) de obicei mică sau mijlocie. 5 sm (Îrg; îc) ~-birău Primar nobil. 6-10 a Care făcea parte din rândul nemeșilor² (1-4). 11-14 a Care aparținea nemeșilor² (1-4). 15 a (Pex) De familie boierească. 16 a De neam mare. 17 a (Îvr; îs) Piatră ~ă Piatră prețioasă. 18 a (Olt) De dimensiuni potrivite. 19 a (Olt; pex) Frumos. 20 smp (Mun) Papuci.

nemeș¹ sm [At: H XI, 401 / A: nct / Pl: ? / E: ns cf nemeș²] (Reg) Pește nedefinit mai îndeaproape.

NEMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și f. (Adesea adjectival) 1. Denumire dată în Moldova, în evul mediu, stăpânilor de pământ fără titluri nobiliare. 2. Denumire dată în Transilvania, în evul mediu, nobililor mici și mijlocii; p. ext. denumire dată membrilor clasei stăpânitoare. – Din magh. nemes.

NEMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și f. Nobil din clasa stăpînitoare a Transilvaniei medievale; p. ext. nobil de rang mic. Nemeșii s-au strîns la sfat; Șoaptă, spaimă li-i cuvîntul. BENIUC, V. 105. Multe oase și pînă în ziua de azi se tăvălesc acolo în cîmpii Rigăi, de nemeșii ungurești ce au pierit la acel război. BĂLCESCU, O. I 45. [Caii] cu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ (Adjectival) Ș-au luat cu vitejie Multe suflete-n robie Și maghiari nemeși o mie! ALECSANDRI, P. I 26. – Variantă: nemiș, -ă s. m. și f.

nemeș a. 1. de neam, nobil: maghiari nemeși o mie AL. ║ m. (și azi în Tr.) nobil ungur: toți grofii și nemeșii din Sibiu OD. dela nemeșul bogat POP. [Ung. NEMES].

némeș, -ă s. (ung. nemeș. V. neam). Nobil unguresc. – Și némiș (Ur.).

neameș, ~ă sm, a vz nemeș²

neamiș, ~ă sm, a vz nemeș²

nemiș, ~ă sm, a vz nemeș²

nimăș, ~ă sm, a vz nemeș² corectat(ă)

NEMIȘ, -Ă s. m. și f. v. nemeș.

némiș V. nemeș.

nemeș s. m., pl. nemeși

nemeș s. m., pl. nemeși

nemeș s. m., pl. nemeși

NEMEȘ s. magnat. (Un ~ maghiar.)

NEMEȘ s. magnat. (Un ~ maghiar.)

nemeș¹ s.m. (reg.) nume de pește.

nemeș², nemeșă, adj., s.m. (înv.) 1. (adj.) care făcea parte din rândul nemeșilor, care aparținea nemeșilor; de famile boierească, de neam mare, nobil. 2. (adj.) de dimensiuni potrivite; frumos. 3. (s.m.) nobil maghiar (mic sau mijlociu); stăpân de pământ mult, fără titluri nobiliare; boier. 4. (s.m. la pl. art.) nobilime maghiară mică și mijlocie. 5. (s.m. pl.; reg.) papuci.

nemeș, nemeși, (nemiș), s.m. – (reg.) 1. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii. În Maramureș, „țăran cu rang de noblețe” (Dăncuș, 1986): „Sub raport social, maramureșenii se împart în două categorii distincte: țăranul de jos și nemeșul. Această distincție nu e însă de natură economică, ci morală, de noblețe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă și dreptul de a fi și nemeși, nobile”. Nemeșul este țăranul (și urmașii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de noblețe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi, 1925: 86-87). Astfel de titluri de noblețe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare. Nemeșii „o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Ștețco, 1990 – referitor la evenimentele din 1717, când maramureșenii conduși de Lupu Șandru au nimicit armata tătarilor în Strâmtura Cheia, de sub Prislop). 2. Nemeș-birău = primar nobil: „Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeș” (Bud, 1908). (Atestat 1404). ♦ (top.) Ulița nemeșilor, în Odești – „aici ședeau nemeșii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu, 1973). ♦ (onom.) Nemeș, Nemes, nume de familie frecvent în zona Cosău (1.604 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. nemes „nobil” (Șăineanu, Scriban; DER, DEX, MDA).

nemeș, -i, (nemiș), s.m. – 1. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii. În Maramureș, „țăran cu rang de noblețe” (Dăncuș 1986): „Sub raport social, maramureșenii se împart în două categorii distincte: țăranul de jos și nemeșul. Această distincție nu e însă de natură economică, ci morală, de noblețe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă și dreptul de a fi și nemeși, nobile”. Nemeșul este țăranul (și urmașii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de noblețe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi 1925: 86-87). Astfel de titluri de noblețe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare. Nemeșii „o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Ștețco, 1990 – referitor la evenimentele din 1717, când maramureșul conduși de Lupu Șandru au nimicit armata tătarilor în Strâmtura Cheia de sub Prislop). 2. Nemeș-birău = primar nobil: „Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeș” (Bud 1908). Ulița nemeșilor, în Odești-Codru – „aici ședeau nemeșii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu 1973). – Din magh. nemes.

NEMEȘ subst. 1. – (Ard). 2. Nemiș (ib.; Dm; Mar); Neamiș, P. (Isp I¹), formă arhaică; Nemișanul, mold. (Glos). 3. – zis. și Nemișca, Gav. (17 A III 116).