necurmare sf [At: CR (1832), 18¹/29 / Pl: ~mări / E: ne- + curmare] (Înv; îlav) Cu ~ Fără încetare.

CURMARE sf. Faptul de a (se) curma; întrerupere, încetare: porunci ... să țină chipul acesta fără ~ în foc (ISP.) ¶ ¶ C. NECURMARE.

necurmare s.f. (înv.; în loc. adv.) cu necurmare = necontenit.