NEBUNIRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a nebuni și rezultatul ei. – V. nebuni.

nebunire sf [At: MUMULEANU, C. 117/2 / Pl: ~ri / E: nebuni] 1 (Înv) Înfuriere. 2 (Înv) Îndârjire împotriva cuiva. 3 (Înv) Răzvrătire. 4 Pierdere a judecății. 5 (Pop) Corupere. 6 Prostire. 7 Zăpăcire.

NEBUNIRE s. f. (Rar) Acțiunea de a nebuni și rezultatul ei. – V. nebuni.

ÎNNEBUNI, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

înnebuni [At: CORESI, EV. 543 / S și: îne~ / Pzi: ~nesc / E: în- + nebun] 1 vt A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine Si: a agasa, a enerva. 2-3 vt (Pfm; îe) Nu mă ~! Se spune cuiva pentru a exprima (mirarea sau) neîncrederea față de cele auzite. 4 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 5 vi A fi atins de demență Si: a se aliena. 6 vt (Îe) A ~ după cineva (sau ceva) A-i plăcea cuiva foarte mult cineva sau ceva.

nebuni [At: CORESI, EV. 543 / Pzi: ~nesc / E: nebun] 1-2 vir (Înv) A se face rău, dușmănos. 3-4 vir (Înv) A se înfuria. 5-6 vir (Înv) A se îndârji împotriva cuiva. 7-8 vir (Înv) A se răzvrăti. 9 vt (Pop) A face pe cineva să-și piardă judecata Si: a înnebuni. 10 vt (Pop) A strica pe cineva din punct de vedere moral Si: a corupe. 11 vt (Pop) A prosti pe cineva. 12-13 vt (Fam; îe) Nu mă ~! Exprimă (mirarea sau) neîncrederea față de cele auzite. 14 vi A-și pierde facultățile mintale Si: a înnebuni. 15 vi A se zăpăci. 16 vr (Fam; îe) A se ~ după cineva (sau ceva) A-i plăcea foarte mult cineva sau ceva.

NEBUNESC adj. Ca de nebun: gîndul de a mă întoarce... mi se părea atît de ~ încît îl îndepărtai cu groază și mă aninai de altul și mai ~ (D.-ZAMF.).

NEBUNI 👉 ÎNNEBUNI.

ÎNNEBUNI, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A fi atins de nebunie, de demență; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. ◊ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ◊ Expr. (Tranz.) Nu mă-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva să-și piardă stăpânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.

ÎNNEBUNI, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde facultățile mintale, a ajunge nebun; (prin exagerare) a deveni zăpăcit, aiurit. Pe pustiul țărm al mării stă cu părul despletit Toamna, ca o călătoare care a înnebunit. D. BOTEZ, P. O. 50. Trăia la praguri, și-n nevoi Că-n urm-o-nnebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (Familiar) Ai înnebunit? exprimă mirarea și blamul față de vorba sau purtarea nepotrivită a interlocutorului. ◊ Tranz. L-a înnebunit frica. (Expr.; familiar) Nu mă-nnebuni! exclamație folosită cînd se spun lucruri de necrezut, care te uimesc, te minunează. Nu mă-nnebuni, onorabile! Dumneata ești? CARAGIALE, O. I 81. Au făcut vro bazaconie la d-ta în casă?... nu mă-nnebuni! ALECSANDRI, T. 993. ♦ Tranz. A plictisi, a agasa. Ei, destul acuma, lasă, nu ne mai înnebuni. CONTEMPORANUL, I 163. ◊ Expr. A înnebuni de cap (pe cineva) = a zăpăci (pe cineva). – Variantă: nebuni (RETEGANUL, P. IV 49, EMINESCU, N. 9, NEGRUZZI, S. I 32) vb. IV.

NEBUNI vb. IV v. înnebuni.

A ÎNNEBUNI ~esc 1. intranz. A deveni nebun; a pierde facultatea de a judeca normal; a se scrânti; a se sminti; a se aliena. ◊ Ai ~it? exclamație de dezaprobare față de ceea ce zice sau face cineva. ~ după cineva (sau după ceva) a dori foarte mult pe cineva sau ceva. 2. tranz. A scoate din starea normală; a ameți; a zăpăci; a buimăci. ~ de cap pe cineva. ◊ Nu mă ~! se spune pentru a-și exprima mirarea sau neîncrederea față de cele auzite. /în + nebun

A NEBUNI ~esc tranz. v. A ÎNNEBUNI. /Din nebun

A SE NEBUNI mă ~esc intranz. pop. (mai ales despre copii) A-și face de cap (ca un nebun); a se ține de pozne. /Din nebun

înebunésc v. intr. Devin nebun. V. tr. Prefac în nebun. – Se zice și se scrie și înnebunésc. Maĭ vechĭ și maĭ rar azĭ și nebunésc. Ca v. refl. mă îne- și nebunesc după cineva saŭ după ceva, îmĭ place foarte mult, mă daŭ în vînt. Mă nebunesc, fac nebuniĭ copilăreștĭ, zburd: nu vă maĭ nebunițĭ, măĭ băĭețĭ! V. bălăbănesc.

2) nebunésc verb V. înebunesc.

nebunire (pop.) s. f., g.-d. art. nebunirii

nebunire (pop.) s. f., g.-d. art. nebunirii

nebunire s. f., g.-d. art. nebunirii

înnebuni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunesc, 3 sg. înnebunește, imperf. 1 înnebuneam; conj. prez. 1 sg. să înnebunesc, 3 să înnebunească

nebuni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nebunesc, 3 sg. nebunește, imperf. 1 nebuneam; conj. prez. 1 sg. să nebunesc, 3 să nebunească

înnebuni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunesc, imperf. 3 sg. înnebunea; conj. prez. 3 să înnebunească

nebuni (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nebunesc, imperf. 3 sg. nebunea; conj. prez. 3 să nebunească

înnebuni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înnebunesc, imperf. 3 sg. înnebunea; conj. prez. 3 sg. și pl. înnebunească

nebuni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nebunesc, imperf. 3 sg. nebunea; conj. prez. 3 sg. și pl. nebunească

înnebuni

înnebunesc, -neam 1 imp.

A ÎNNEBUNI a da benga în cineva, a se dili, a o lua razna, a mânca ceapa ciorii, a mânca ciuperci, a-și pierde mințile, a i se pune piticul, a i se răsturna (cuiva) cloșca, a se scrânti, a se sona, a se țăcăni, a se țicni, a se ușchi.

a înnebuni de cap (pe cineva) expr. a exaspera / a sâcâi (pe cineva).

să-nnebunesc! expr. (vulg.) pe cuvânt de onoare!

ÎNNEBUNI vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolânzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) căpia, a se sona, (fig.) a se scrânti, a se trăsni, a se țăcăni.

ÎNNEBUNI vb. (MED.) a se aliena, a se sminti, a se țicni, (pop. și fam.) a (se) strechea, (Transilv., Maram. și Ban.) a (se) bolînzi, (prin Munt.) a primi, (Mold.) a sturluiba, a zăluzi, a (se) zărghi, (fam.) a căpia, (fig.) a se scrînti, a se trăsni, a se țăcăni.

nebuní, nebunesc, v.t. (pop.) A înnebuni. – Din nebun.

NEBUNIRE s. f. (Învechit) = înnebunire. cf. drlu. Judecăți și prigoniri, Blesteme și nebuniri. MUMULEANU, C. 117/2. – pl.: nebuniri. – v. nebuni.

NEBUNI vb. IV. = înnebuni. 1. Intranz. și refl. (Învechit) A se face rău, dușmănos; a se mînia, a se îndîrji (contra cuiva), a se învrăjbi; a se răzvrăti. Prespre măsură învrăjbiia ei (m-a m turbat spre ei n. test. 1648, nebunindu-mă asupra lor biblia 1688). cod. vor. 76. Cărtularii și domnii iudeești înșelară-se și nu înțeleaseră și de pizmă topiia-se și nebuniia. coresi, ev. 416. Să nebuniia la ușile cetății și să sprijinia întru mînile lui și cădea pră ușăle cetății și balele lui cura preste barba a lui. biblia (1688), 212²/9. Toți să îndrăciră de să nebuniră. anon. cantac., cm i, 161. Nebunindu-se întru sine tiranul cel fără de minte. mineiul (1776), 74^r2 /36. Se nebuniseră și îi țineau cu ostaș, legați ca să îi ducă în cule. gorjan, h. iv, 21/6. 2. Tranz. (Popular) A face să-și piardă dreapta judecată, a scoate din minți; a strica din punct de vedere moral, a corupe; a prosti, a năuci (1); a înnebuni. Curviia amu pre preamîndru Solomon, spre a idolilor jărtvă, nebuni-l. coresi, ev. 543. Că acealea multora le-au făcut farmece și pre ibovnicii lor pre unii i-au nebunit iară pre alții i-au și omorît (a. 1691). gcr i, 291/28. Lume zisă: dar nu sînt înțâleaptă? – Înțăleaptă, di n-ar nebuni pre niminea înțălepciune ta. cantemir, ap. gcr ii, 95/14. Pre dînsa mai mult decît mai înainte au nebunit-o băutura. aethiopica, 33^r /11, cf. lb. Barbatu m-o nebunit. șez. iv, 232. Dragostea te nebunește. reteganul, tr. 119. Umblă dracul ca nebun, Pe cine să-l nebunească, Pe hîda să o pețească. bud, p. p. 56. Goronul ține nebunul; Nebunul nebunește oamenii (Butea). gorovei, c. 36. ◊ Expr. (Familiar) Nu mă nebuni!, exclamație folosită pentru a exprima mirarea (și neîncrederea) față de cele auzite. Ăsta e ăl care scrie la „Vocea Patriotului Naționale”. – Nu mă nebuni! caragiale, o. vi, 51, cf. 49. ◊ Refl. De n-ar fi viță și prun, Omul n-ar mai fi nebun, Dar vița și prunul este, Omul de se nebunește. RETEGANUL, CH. 71. 3. Intranz. A-și pierde facultățile mintale, a ajunge nebun (I 4); (cu sens atenuat) a se zăpăci, a se năuci (1); a înnebuni. Tătarăi ponoslăiesc grecilor pentru că zic că nu poate să fie bozu ca aceala carile să poată faci pre om să nebunească. herodot (1645), 232, cf. 337. Un țeran ce nebunisă de cap au fost strigînd în gura mare. ureche, let. i, 137/27. De va nebuni..., de vreme ce pre nebun nu-l pot certa trupeaște, va schimba certarea lui pre bani. prav. 267, cf. st. lex. 171^v1 /17. Iar unii dintr-a-celi bătăi au și nebunit de-u rămas nebuni. NECULCE, L. 119, cf. ANON. CAR., MAN. GOTT. Ea nebunise; au dus-o la Golia. negruzzi, s. i, 32. Dac-ai muri tu, eu aș nebuni ori aș muri și eu. eminescu, n. 9. Cine m-ar fi văzut fugind pe uliță... ar fi crezut că am nebunit, f (1903), 16. Cînd vezi vîrtej, să fugi de el, că de dă peste tine, nebunești. șez. vi, 62. Dau să le vorbească, dar în deșert, căci nu aveau cu cine; împăratul și împărăteasa nebuniseră. reteganul, p. iv, 49, cf. bud, p. p. 76. ♦ Refl. Ahileu au obosăt, s-au nebunit de durere (a. 1802). gcr ii, 196/14. (Expr.; familiar) A se nebuni după cineva (sau ceva) = a-i plăcea cineva (sau ceva) foarte mult, a nu mai putea după... Ce vorbiți împreună?... Ian spuneți-mi și mie, că mă nebunesc după cabazlîcuri. alecsandri, t. 188. (Intranz.) Feciorul împăratului nebunea după fata moșneagului. șez. v, 66. Mîndruluț cu păr sucit, După tine-am nebunit. bud, p. p. 34. – prez. ind.: nebunesc. – v. nebun.