nafură sf vz anafură

NAFURĂ, NAFORĂ, ANAFURĂ, ANAFORĂ sf. ⛪ Pîinea binecuvîntată care se împarte în biserică după sfîrșitul liturghiei: șoarecele care mănîncă nafură din ziua de Paști se face liliac (ȘEZ.); prefăcuse sfîntul potir în cupă de plăcere și talgerul de naforă în disc de parale (ALECS.); bătrînele... țineau drumul casei, mestecînd anafora sfințită (DLVR.); F paraua de ~, banul cel din urmă: lua paraua de nafură a văduvei și bucățica de pîine din gura orfanului (VLAH.) [vsl. (a)nafora < gr.-biz. άναφορά].

nafură f. V. anafură.

náfură V. anaforă.

ANAFURĂ s. f. Bucățele de prescură, de pâine care se împart credincioșilor ortodocși la sfârșitul liturghiei. [Var.: anaforă, nafură s. f.] – Din sl. (a)nafora.

anaforă² sf vz anafură

anafură sf [At: DOSOFTEI, V. S. 9/17 / V: ~foră, naforă, nafură / E: vsl анафора] (Bis) Pâine binecuvântată care se împarte creștinilor la sfârșitul liturghiei.

ANAFORĂ¹ 👉 NAFURĂ [vsl. < gr.].

ANAFURĂ 👉 NAFURĂ.

NAFĂRĂ 👉 NAFURĂ.

NAFORĂ 👉 NAFURĂ.

ANAFURĂ s. f. Bucățele de prescură care se împart credincioșilor ortodocși la sfârșitul liturghiei. [Var.: anaforă, nafură s. f.] – Din sl. (a)nafora.

ANAFURĂ s. f. (Cu sens colectiv, în mistica creștină ortodoxă) Bucățele de prescură care se împart credincioșilor la sfîrșitul liturghiei. [Musafirii] își așteptau rîndul în tăcere, ca în noaptea învierii, la împărțirea anafurii. PAS, L. I 105. Bătrînele... țineau drumul casei, mestecînd anafura sfințită. DELAVRANCEA, S. 51. – Variantă: nafură (ȘEZ. V 137) s. f.

ANAFORĂ¹ s. f. v. anafură.

ANAFURĂ s. f. Bucățele de prescură care se împart credincioșilor ortodocși la sfîrșitul liturghiei. [Var.: anaforă, nafură s. f.] – Slav (v. sl. (a)nafora < gr.).

ANAFURĂ f. Bucăți mici de prescură, care se împart credincioșilor după liturghie. [G.-D. anafurei] /<sl. [a]nafora

anàfură f. pâine binecuvântată ce se împarte creștinilor după leturghie. [De origină slavo-greacă, vorbă identică cu cea precedentă; de aci și forma scurtată, nafură].

1) anáforă și -ură f., pl. ĭ și e (mgr. anaforá, oferire, de unde și vsl. anafora și náfora, bg. sîrb. nafora. V. anaforă 2 și prescură. Vest. Un fel de pîne pe care preutu ortodox o binecuvintează la liturghie și o oferă credincioșilor prefăcută în bucățele. Banu cel de anaforă, ultimu ban păstrat cu îngrijire. Fig. Iron. Bucățică de mîncare prea mică. – În est náforă saŭ -ură. V. litie.

anafură (pâine sfințită) s. f., g.-d. art. anafurei

anafură (pâine sfințită) s. f., g.-d. art. anafurei

anafură (bis.) s. f., g.-d. art. anafurei

anafură, -ri.

anafură (anafure), s. f. – Pîine sfințită care se împarte credincioșilor după terminarea slujbei. – Var. (a)naforă, nafură. – Anafora, s. f. (raport scris adresat domnitorului), anaforă, s. f. (procedeu stilistic, repetiție). – Mr. anafură, megl. nafără. Ngr. ἀναφορά „relatare” (Murnu 4); în primul său sens ar fi putut intra prin intermediul sl. (a)nafora. Ultima var. este neol.

ANAFURĂ s. (BIS.) (reg.) părticică. (~ se împarte credincioșilor după liturghie.)

ANAFURĂ s. (BIS.) (reg.) părticică. (~ se împarte credincioșilor după liturghie.)

náfură, s.f. Bucăți de prescură ce se împart enoriașilor: „La Anu Nou, tăț am băgat în gură câte-on miez de nafură din stolnic” (Bilțiu, 2009: 65). – Var. a lui anafură (Scriban, DER).