mândrenie sf [At: RETEGANUL, P. II, 13 / Pl: ~ii / E: mândru + -enie] (Trs) 1 Frumusețe. 2-3 Mândrețe (5-6).

MÎNDRENIE, mîndrenii, s. f. Mîndrețe. Ho! calul meu și dragul meu, că prea mîndră mîndrenie văd. RETEGANUL, P. IIII 17.

MÎNDRENIE, mîndrenii, s. f. (Reg.) Mîndrețe. – Din mîndru + suf. -enie.

MÂNDRENIE s. v. frumusețe, minunăție, minune, splendoare.

mândrenie s.f. (reg.) v. Frumusețe. Minunăție. Minune. Splendoare.

mîndrenie s. v. FRUMUSEȚE. MINUNĂȚIE. MINUNE. SPLENDOARE.

MÎNDRÉNIE s. f. (Transilv.) Mîndrețe (2). Acolo mîndrenii cum doară numai în rai poate fi, toată casa juca în aur, masa încărcată de mîncăruri și băuturi. RETEGANUL, P. II, 13. Ho, calul meu și dragul meu, că prea mîndră mîndrenie văd. id.ib. III,17. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) În grădina împărătească, printre pomet, se află sădit un pom, o mîndrenie de măr, de care se mira toată lumea. MOLDOVAN, T. N. 2. - Pl.: mîndrenii. – Mîndru + suf. -enie.