muscărit, ~ă [At: MOROIANU, S. 62 / Pl: ~iți, ~e / E: muscări] (Reg) 1 a (D. obiecte) Pe care au umblat muștele (1). 2 a (D. obiecte) Murdărit, pătat de muște. 3 sfn Loc cu umbră unde stau vitele la prânz ca să fie ferite de muște (1).

muscări [At: ALR II, 95 / Pzi: ~resc / E: ddr muscărie] (Reg) 1 vr A se apăra de muște (1). 2 vt (Fig) A necăji, a sâcâi.

muscărit, muscărită, muscăriți, muscărite, adj. (reg.) 1. pătat, murdărit de muște. (s.f.) loc la umbră ferit de muște, unde stau vitele la prânz.

muscări, muscăresc, vb. IV (reg.) a se apăra de muște; (fig.) a se băga în sufletul cuiva, a sâcâi.

MUSCĂRIT, -Ă adj., s. f. și n. (Regional) 1. Adj. (Despre obiecte) Pe care au umblat muștele (I 1), murdărit, pătat de muște. Pentru că din seara cealaltă nu mai luasem nimic în gură, afară de cei cîțiva covrigi uscați și muscăriți. MOROIANU, S. 62. Un știucan de mămăligă . . . pe toate fețele uscată scoarță și muscărită. id. ib. 2. S. f. și n. Loc cu umbră unde stau vitele la prînz ca să fie ferite de muște (I 1) (Nucet). TEAHA, C. N. 245. cf. A I 35. – Pl.: muscăriți, -te. – Cf. m u s c ă.

MUSCĂRI vb. IV. (Regional) 1. R e f l. A se apăra de muște (I 1) (Scărișoara-Abrud). ALR II/95. 2. T r a n z. F i g. A se băga în sufletul cuiva (ca musca), a necăji, a sîcîi (Sîmboleni-Turda). COM. SAT. V, 30. Mai lasă-l în pace, nu-l tot muscări. ib. – Prez. ind.: muscăresc. – De la muscă.