MURGIT s. n. (Înv. și reg.) Amurg. – V. murgi¹.

murgit sn [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 255 / Pl: (rar) ~uri / E: murgi¹] Amurg.

MURGIT s. n. (Reg.) Amurg. – V. murgi¹.

MURGIT s. n. (Rar, în loc. adv.) În murgit = pe înserate, în amurg. Cîndu-i colea în murgit, Badea din codru-a ieșit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286.

murgít, V. amurgit.

murgi² vi [At: LM / Pzi: ~gesc / E: murg²] 1-2 (Rar) A deveni murg² (2, 4). 3 (Pex) A căpăta o culoare închisă, mohorâtă.

murgi¹ [At: PSALT. HUR. 58^v/19 / Pzi: 3 ~gește / E: murg¹] 1 vi (Îrg) A se însera. 2 vt (Îvr; c. i. ochii) A orbi. 3 vi (Rar) A se lumina de ziuă. 4 vi (Fig; rar) A se ivi în depărtare, a apărea la orizont.

MURGI, murgesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A căpăta o culoare închisă, a se întuneca. Chipul ei, gălbejit de boală și de sărăcie, începuse a murgi în vînăt. DELAVRANCEA, S. 184.

murgì v. 1. a amurgi; 2. a apare din depărtare: alții la hotar murgesc BOL.

murgit (înv., reg.) s. n.

murgit (înv., reg.) s. n.

murgit s. n.

!murgi² (a ~) (a căpăta o culoare închisă) (rar) vb., ind. prez. 3 sg. murgește, 3 pl. murgesc, imperf. 3 sg. murgea; conj. prez. 3 să murgească

murgi¹ (a ~) (a amurgi) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 sg. murgește, imperf. 3 sg. murgea; conj. prez. 3 sg. să murgească

murgi² (a ~) (a căpăta o culoare închisă) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. murgesc, imperf. 3 sg. murgea; conj. prez. 3 să murgească

murgi¹ (a ~) (a amurgi) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 sg. murgește, imperf. 3 sg. murgea; conj. prez. 3 sg. să murgească

murgi (a căpăta o culoare închisă) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. murgesc, imperf. 3 sg. murgea; conj. prez. 3 sg. și pl. murgească

murgi (a amurgi) vb., ind. prez. 3 sg. murgește, imperf. 3 sg. murgea; conj. prez. 3 sg. murgească

MURGIT s. v. amurg, apus, asfințit, înserare, seară.

murgit s. v. AMURG. APUS. ASFINȚIT. ÎNSERARE. SEARĂ.

MURGI vb. v. amurgi, însera, întuneca, scăpăta.

murgi vb. v. AMURGI. ÎNSERA. ÎNTUNECA. SCĂPĂTA.

MURGI vb. (Ban.) A se însera. Murgseshte. Advesperascit. AC, 354. Etimologie: murg + suf.-i.

MURGIT s. n. (Regional; adesea determinat prin „serii”, „de seară” și precedat de prep. „în”, „pe”, „la”) Amurg. Iar cînd fu cătră apusul de soare, Cînd copacii umbre lungi aruncă Pregătind murgitului răcoare, Atunci oastea. . . De trei părți avea să năpădească. BUDAI-DELEANU, Ț. 255. În murgitul sării să auziră mai nainte salve noauă date de miliția din garnizon. GT (1839), 55²/23. Murgitul de seară. MARIAN, S. R. I, 108. Zmăul . . . iese seara în murgit și zboară în lume. GOROVEI, CR. 383, cf. H IX 510, X 277, XVIII 263. Cîndu-i colea în murgit Badea din codru-a ieșit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 286, cf. VÎRCOL, V. 96. – V. murgi¹.

MURGI² vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A deveni murg² (1). Calul meu din robiu (sau roib) murgește din ce in ce. LM. ♦ P. e x t. A căpăta o culoare închisă, mohorîtă, urîtă. Chipul ei, gălbejit de boală și de sărăcie, începuse a murgi in vînăt. DELAVRANCEA, S. 184. – Prez. ind.: murgesc. – V. murg².

MURGI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Învechit și regional) A se întuneca, a se însera, a amurgi. Cf. ANON. CAR. Murgește de noapte și ei nu mai sosesc. GT (1839), 6¹/41. O rupt a murgi. ALR I 1 491/18. ♦ T r a n z. (Învechit, rar; cu complementul „ochii”) A orbi. Se murgească-l ochii a nu vedea. PSALT. HUR. 58^v/19. 2. (Rar) A se ivi zorile, a se lumina de ziuă. Cf. POLIZU, ALEXI, W. 3. F i g. (Rar) A se ivi în depărtare, a apărea la orizont. Alții la hotar murgesc. BOLINTINEANU, ap. ȘĂINEANU, D. U. – Prez. ind. pers. 3: murgește. – V. murg¹.