munună sf [At: LB / V: ~ne / Pl: ~ni / E: ns cf cunună] 1 (Trs) Culme de deal sau de munte (1). 2 (Reg) Moviliță sau fâșie îngustă de pământ servind ca semn de hotar. 3 (Trs; Mar) Podoabă în formă de cunună făcută din mărgele, din flori artificiale, din monede etc., purtată de fete pe cap, mai ales la nuntă, sau de flăcăi, la pălărie Si: (reg) bartă, vrâstă. 4 (Trs; Mar; îe) A-i pune (unei fete) ~na A lua în căsătorie o fată.

munúnă, murúnă și munúne f., pl. ĭ (lat. *molo, -ónis, derivat din mŏla, moară, „peatră de moară”, de unde s’a dezvoltat înț. de „grămadă, proeminență”, ca în cele-lalte limbĭ romane). Trans. Maram. Cunună de mireasă. Vîrf, pisc.

munune sf vz munună

munună (-ni), s. f. – (Trans., Maram.) Coroană de flori purtată pe cap de fete. Origine necunoscută. Dacă-i o deformare din cunună, nu se înțelege mecanismul ei.

munună, mununi, s.f. (reg.) 1. culme de deal. 2. moviliță hotar între pământuri. 3. podoabă din mărgele, din monede.

munúnă, munune, s.f. (reg.) Cunună de mireasă: „Fata fa munună atunci când să meargă la beserică. Mununa o cos druștele…” (Papahagi, 1925: 318). ■ Este confecționată din verdeață, mărgele, oglinzi, flori artificiale, din hârtie sau din lână; în partea de jos a cununei, pe frunte, se prind un șirag de mărgele și un zgărdan, țesătură îngustă din mărgele mici (Bănățeanu, 1965: 114). ■ (onom.) Mununar, nume de familie în jud. Maram. – Cf. cunună (MDA).

munună, munune, s.f. – (reg.) Cunună de mireasă, confecționată din verdeață, mărgele, oglinzi, flori artificiale, din hârtie sau din lână, creând un viu mozaic cromatic pe fond verde. În partea de jos a cununei, pe frunte, se prind un șirag de mărgele și un zgărdan, țesătură îngustă din mărgele mici. La Botiza, cununa este mai înaltă în față, îmbrăcând aspectul unei diademe (Bănățeanu, 1965: 114). ♦ (onom.) Mununar, nume de familie (98 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). (Trans., Maram.). – Cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1981); cf. cunună (MDA).

munună, -e, s.f. – Cunună de mireasă, confecționată din verdeață, mărgele, oglinzi, flori artificiale, din hârtie sau din lână, creând un viu mozaic cromatic pe fond verde. În partea de jos a cununei, pe frunte, se prind un șirag de mărgele și un zgărdan, țesătură îngustă din mărgele mici. La Botiza, cununa este mai înaltă în față, îmbrăcând aspectul unei diademe (Bănățeanu 1965: 114). – Cuvânt autohton (Russu 1981).

MUNUNĂ s. f. 1. (Transilv.) Culme de deal sau de munte (1). Cf. LB, LM. Pe mununea dealului Pomi-s nalți și crengulați. VICIU, GL., cf. com. PAȘCA. 2. (Regional) Moviliță sau fîșie îngustă de pămînt servind ca semn de hotar (Brusturi-Oradea). CHEST. IV 96/302. 3. (Transilv., Maram.) Podoabă (în formă de cunună) făcută din mărgele, din flori artificiale, din monede etc., purtată de fete, pe cap (mai ales la nuntă), sau de flăcăi, la pălărie. V. b a r t ă, v r î s t ă. Cf. LB. Mărgeluțe. . . înșirate așa ca mununile sau mununițele de pe pălăriile tîrnăvenilor și murășenilor. PAMFILE, I. C. 369. Iar sîntâ-Mărie Șeade-n pat și scrie. . . Juni pe cununi, Fete pe mununi. MARIAN, Î. 490, cf. VICIU, GL. Mununa că o țipai, Ceapsă că nu căpătai. BÎRLEA, C. P. 275. În cap mai ave o munună. GR. S. VI, 196. La nunta ta, N'iĉe-s fet'e cu munuńi, N'iĉe-s feĉiori cu struțuri. T. PAPAHAGI, M. 69, cf. TODORAN, GL. Una era cu murună [cunună de mărgele] pă cap. ALRT II 118. ◊ E x p r. A-i pune (unei fete) mununa = a lua în căsătorie (o fată). Nu-ț mai strîca nopțîle, . . . La toate nebunele; Și strică numa la una, La care să-i pui mununa. ȘANDRU-BRÎNZEU, JINA, 77. – Pl.: mununi. - Și: munune s. f. – Probabil formație spontană, de la cunună. Cf. GRAUR, E. 19.