mucenie sf [At: VARLAAM, C. 150 / V: măce~, mâce~ / Pl: ~ii / E: srb mučenje, rs мучение] (înv) 1 Martirizare. 2 Loc unde era torturat sau ucis un mucenic² (1).

măcenie sf vz mucenie

mâcenie sf vz mucenie

MUCENIE s. v. martiraj, martiriu, mucenicie, supliciu.

mucenie s. v. MARTIRAJ. MARTIRIU. MUCENICIE. SUPLICIU.

MUCENÍE s. f. (Învechit) Martirizare; mucenicie. Să vărsa sîngele pre pămînt în vremea măceniei lor. VARLAAM, C. 150. Voi răbda munci și mucenie în toate zilele. DOSOFTEI, ap. IORGA, S. D. XXI, 31. Să mută. . . prin multe mîcenii cătră D[u]mn[e]zău. id. V. S. decembrie 242^r/29. Afla-vei viața și măceniia svințiii sale în cărțile besericii noastre. N. COSTIN, L. 193. Plinindu-ș muceniia, s-au petrecut cătră cereștile lăcașuri. MINEIUL (1776), 4^v2/35. Luară toți cununile muceniei. ib. 115^v2/33, cf. 8^v1/35. ♦ Loc unde era torturat sau ucis un mucenic² (1). Și într-acelaș ceas să ruga și o ficioară ce lăcuia aproape de mîcenia apostolului. DOSOFTEI, ap. GCR I, 257/32. – Pl.: mucenii. - Și: măcenie, mîcenie s. f. – Din slavonul mediobulgar мѧченѥ, scr. mučenje, rus. мучение.

MĂCENiE s. f. v. mucenie.