mucărit sn [At: I. IONESCU, C. 102/20 / V: (reg) ~cur~ / E: mucări¹] (Reg) 1 Boală a oilor caracterizată prin scurgeri din nas. 2 Tăiere a părții carbonizate a mucului lumânării, ca să ardă mai bine. 3 Tăiere a vârfului unor tulpini sau a unor inflorescențe, în scopul obținerii unei mai bune dezvoltări a părților utile.

mucărit n. ruperea bobocilor la tutun.

mucărít n., pl. urĭ. Luarea (tăĭerea, ruperea) mucurilor saŭ (la tutun) a mugurilor, a bobocilor.

mucări¹ [At: I. IONESCU, M. 529 b/b / V: ~curi / Pzi: ~resc / E: muc + -ări] (Reg) 1 vz (D.oi) A avea scurgeri din nas. 2 vt (D. lumânări) A tăia partea carbonizată a mucului pentru a face să ardă mai bine. 3 vt A tăia vârful unor tulpini sau al unor inflorescențe, în scopul obținerii unei mai bune dezvoltări a părților utile.

mucuri² v vz mucări¹

mucurit² sn vz mucărit

MUCĂRI², mucăresc, vb. IV. Tranz. 1. A reteza mucul unei lumînări care fumegă. 2 A reteza vîrful unor plante (ca tutunul, porumbul etc.). Sătenii obicinuiesc a mucări porumbul, adică a culege vîrfurile lui tăindu-le de deasupra, I. IONESCU, M. 529.

A MUCĂRI ~esc tranz. 1) pop. (lumânări fumegând) A tăia mucul scurtându-l. 2) (tulpinile, inflorescențele unor plante etc.) A scurta la vârfuri (pentru a favoriza maturizarea mai grăbită a părților purtătoare de rod). /muc + suf. ~ări

mucărésc v. tr. Taĭ saŭ rup mucu lumînărilor.

mucărit (reg.) s. n.

mucărit (reg.) s. n.

mucărit s. n.

mucări¹ (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mucăresc, 3 sg. mucărește, imperf. 1 mucăream; conj. prez. 1 sg. să mucăresc, 3 să mucărească

mucări² (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mucăresc, imperf. 3 sg. mucărea; conj. prez. 3 să mucărească

mucări vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mucăresc, imperf. 3 sg. mucărea; conj. prez. 3 sg. și pl. mucărească

MUCĂRIT s. n. (Regional) 1. Boală de oi (nedefinită mai de aproape). Cf. mucări¹ (1)• V. r ă p c i u g ă. (Orbic-Buhuși). Cf. CHEST. V 167/53. [Oile] sufăr de mucărit în timpul căldurilor, ib. 2. Faptul de a m u c ă r i¹ (2). Ardeau, seara, lumînări groase de ceară albă, grija mucăritului fiind dată în seama. . . copiilor de casă. GANE, TR. V. 233. 3. Faptul de a mucări¹ (3). Cheltuiala ce s-ar face cu această muncă în mucăritul popușoilor. I. IONESCU, C. 102/20. Prin unele părți se pare că este obiceiul ruperii spicului la porumb, lucru care se numește mucurit. PAMFILE, A. R. 86, CÍ. ȘĂINEANU, D. U. O lună după mucurit se culege. ALR II/872. – Și: (regional) mucurit s. n. – V. mucări¹.

MUCĂRI² vb. IV v. mucuri¹.

MUCĂRI¹ vb. IV. (Regional) 1. I n t r a n z. (Despre oi) A avea scurgeri din nas (Tîrgu Neamț). Cf. A VI 9. 2. T r a n z. (Cu complementul „luminare”) A tăia partea carbonizată a mucului (II 1) (pentru a face să ardă mai bine). Cf. A III 12, V 15. 3. T r a n z. A tăia vîrful unor tulpini sau al unor inflorescențe (în scopul obținerii unei mai bune dezvoltări a părților utile). Aici sătenii obicinuiesc a mucări porumbul, adecă a culege vîrfurile lui, tâindu-le de deasupra drugilor. I. IONESCU, M. 529. El a străpuns hlugenul [de tutun] și l-a mucărit. id. D. 211, cf. I. CR. V, 280, ALR II/872. ◊ A b s o l. Pe aiure să obicinuiește la legatul bobului și a popușoilor a mucări. I. IONESCU, C. 102/15. – Prez. ind.: mucâresc. - Și: mucuri vb. IV, PAMFILE, A. R. 86, ALR II/872. – Muc + suf. -ări.