MORALÍST subst. 1. S. m. Scriitor sau gînditor care se ocupă cu probleme de morală (1). Moraliștii au amestecat totdeauna firea neștiinții și a rătăcirii. LEON ASACHI, B. 9/2. Această patimă ne face, precum zice unul din moraliștii cei mai noi, asemenea cu copiii. GOLESCU, E. 366/14. În toate guvernele despotice, sapienții moraliști au fost nevoiți a moraliza pe oameni prin fabule. HELIADE, O. II, 74. Persia, Roma, Grecia nu scoseseră înțelepți vestiți, moraliști înalți ? MARCOVICI, D. 331/22. Nicolaie Mavrocordat era un moralist. IORGA, L. I, 61. Moralistul face observații asupra sufletului și a conduitei omului, caută cauzele stărilor sufletești tipice. IBRĂILEANU, S. L. 8. Emil Faguet moare, lăsînd în urma lui o vastă operă de critic literar, de sociolog și de moralist. LOVINESCU, C. IV, 147. Sărăcia nu e un lucru de care trebuie să fii mîndru, orice ar spune moraliștii. C. PETRESCU, C. V. 152. Moraliștii, autori de maxime și de reflecții adînci asupra naturii omenești. RALEA, S. T. I, 47. ◊ (Adjectival) A pornit la drum cu gînduri de creator moralist. LL i, 65. 2. S. m. și f. (Familiar, adesea peiorativ) Persoană care obișnuiește să moralizeze (2), să dojenească mereu pe cei din jur; (rar) moralizator (2). 3. S. m. (Învechit, prin Transilv.) Persoană care urma sau care absolvise un curs (inferior) de morală teologică. Cf. BARIȚIU, P. A. I, 558, – Pl.: moraliști. – Din fr. moraliste.

MORALIST, -Ă, moraliști, -ste, s. m. și f. 1. Filosof, gânditor, scriitor etc. care se preocupă de probleme de morală. 2. (Fam.; peior.) Persoană căreia îi place să facă morală, să dojenească mereu. – Din fr. moraliste.

moralist, ~ă [At: LEON ASACHI, B. 9/2 / Pl: ~iști, ~e / E: fr moraliste] 1-2 sm, a (Scriitor sau gânditor) care se ocupă cu probleme de morală (1). 3 smf (Fam; prt) Persoană care obișnuiește să moralizeze (1). 4 sm (Trs; înv) Persoană care urmase sau care absolvise un curs inferior de morală teologică.

MORALIST, -Ă, moraliști, -ste, s. m. și f. 1. Filozof, gânditor, scriitor etc. care se preocupă de probleme de morală. 2. (Fam.; peior.) Persoană căreia îi place să dea sfaturi cicălitoare, să dojenească mereu. – Din fr. moraliste.

MORALIST, moraliști, s. m. 1. Persoană (filozof, scriitor) care se preocupă de probleme morale, de moralitate. Moralistul face observații asupra sufletului și a conduitei omului, caută cauzele stărilor sufletești tipice etc. IBRĂILEANU, S. 8. 2. Persoană care face sau căreia îi place să facă morală, să dojenească. Era... în comedie moralist mușcător. CARAGIALE, N. S. 105. (Adjectival) Lupul moralist [titlu]. ALEXANDRESCU, M. 331.

MORALIST s.m. 1. Specialist în probleme de morală, de moralitate. 2. (Fam.; peior.) Om căruia îi place să dojenească pe ceilalți. [< fr. moraliste].

MORALIST, -Ă I. s. m. f. 1. filozof, scriitor specialist în probleme de morală. 2. (fam.) cel căruia îi place să facă morală. II. adj. referitor la morală. (< fr. moraliste)

MORALIST² ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Specialist în probleme de morală. 2) Persoană înclinată să facă mereu morală. /<fr. moraliste

MORALIST¹ ~stă (~ști, ~ste) Care ține de morală; propriu moralei. /<fr. moraliste

moralist m. cel ce scrie despre moravuri, despre chestiuni de morală.

*moralíst, -ă s. (d. morală). Autor care scrie despre morală, despre obiceĭurĭ, ca Montaigne, La Rochefoucauld, La Bruère. Adj. Un scriitor moralist.

moralist s. m., pl. moraliști

moralist s. m., pl. moraliști

moralist s. m., pl. moraliști

Lupul moralist (sau: Lup în piele de oaie) – Expresia e plastic ilustrată în fabula cu același titlu a lui Grigore Alexandrescu. Lupul, ajuns împărat, auzind că în ținutul său sînt mulți prigonitori, porunci să se strîngă obșteasca adunare și începu o lecție de morală:
„Gîndiți-vă la suflet, și luați de la mine
Pildă a face bine”.
Dar lupul purta tocmai o manta din pielea jupuită de pe oaie. Și atunci:
„Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat:
- Ne poate fi iertat
Să vă-ntrebăm smerit de vreți a ne-arăta
De unde-ați cumpărat postavul de manta?”

Astfel expresia „lupul moralist” se aplică acelor oameni care – aidoma lupului din fabulă – îi condamnă pe alții pentru fapte pe care ei înșiși nu pregetă să le săvîrșească. LIT.