moceră sf [At: T. PAPAHAGI, M. 226 / V: mociră sf / Pl: ? / E: mg mocsár] (Trs, Mar) 1 Mocirlă (1). 2 Teren mlăștinos acoperit cu stuf. 3 Loc plat acoperit cu tufișuri.

mociră sf vz moceră

moceră (-re), s. f. – (Maram.) Mlaștină, smîrc. Rut. močar (Candrea), sl. moča, din sl. mokrŭ „udat”. – Der. moceriță (var. mocioriță), s. f. (mlaștină), din bg. močor; mocirlă, s. f. (mlaștină, smîrc; gunoi, mediu corupt), mr. mucirlă, cu suf. expresiv -irlă, cf. ciocîrlă (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 381; Cihac, II, 200; Berneker, II, 70; Conev 40), cf. pol. moczyła, mag. mocsolya, bg., sb., cr. mocar; mocirlos (var. Maram. mociros), adj. (mlăștinos); morșilă, s. f. (Banat, mocirlă). Cf. mocrotă.

MOCERĂ s. v. mâl, mocirlă, nămol, noroi.

moceră s. v. MÎL. MOCIRLĂ. NĂMOL. NOROI.

mociră, mocire, s.f. – Loc apătos, mlăștinos, noroios; mocirlă: „Și pe mociră o fugit” (Bârlea, 1924, I: 297). ♦ (top.) Mocira, sat aparținător de com. Recea. – Var. a lui moceră (< magh. mocsár) (MDA); din ucr. močera (Frățilă).

mociră, -e, s.f. – Loc apătos, mlăștinos, noroios; mocirlă: „Și pe mociră o fugit” (Bârlea 1924 I: 297). Mocira, localitate limitrofă orașului Baia Mare. – Din magh. mocsár (MDA).

MOCERĂ s. f. (Prin Transilv. și Maram.) 1. Mocirlă (1). Acolo uńe e mociră și iasă apă și să fa [=face] iarbă. T. PAPAHAGI, M. 226. Săraca mîndruca mea În 9 marți sara-o-mblat. . . Și boacterii o-ntîlnit Și pe mociră o fugit. BÎRLEA, C. P. 72, cf. CHEST. IV 63/350, ALR II 5 059/346. 2. Teren mlăștinos acoperit cu stuf (ALR II 6 285/346, 353, 362), cu rogoz (ALR I 1 913/361), cu trestie (GLOSAR REG.). ♦ Loc, șes acoperit cu tufișuri. CANDREA, Ț. O. 51. – Pl.: ? – Și: móciră (accentuat și mociră ALR I 1913/361, ALR II 6 285/346, 353, GLOSAR REG.) s. f. – Din magh. mocsár.