MIXTÚRĂ, mixturi, s. f. 1. (Livr., depr.) Amestec de elemente eterogene; amestecătură. 2. Substanță, material, amestec etc. preparate prin amestecarea mai multor substanțe, materiale etc., de obicei lichide sau granulare. 3. (Muz.) Sunet deosebit obținut la orgă prin producerea simultană a unor timbruri diferite. – Din fr. mixture, lat. mixtura.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MIXTÚRĂ ~i f. 1) Preparat farmaceutic lichid obținut prin amestecarea unor substanțe după o anumită corelație. 2) Amestec bizar și întâmplător de elemente diferite. 3) Amestec de materiale lichide sau granulare, folosit la prepararea unor mortare sau a betonului. /<fr. mixture, lat. mixtura
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MIXTÚRĂ s.f. 1. (Liv.) Amestecătură, amestec. 2. Medicament care constă dintr-un amestec de mai multe substanțe. 3. Amestec alcătuit din mai multe substanțe, materiale, de obicei lichide sau granulare. ♦ (la pl.) Produse miniere naturale, constituite din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfărâmate pentru separarea substanțelor utile. [Cf. fr. mixture, lat. mixtura].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MIXTÚRĂ s. f. 1. amestec de elemente eterogene. 2. amestec din mai multe substanțe, materiale lichide sau granulare. ◊ medicament dintr-un amestec de mai multe substanțe. ◊ (pl.) produse miniere naturale, din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfărâmate pentru separarea substanțelor utile. 3. (muz.) registrație la orgă care constă din adăugarea la sunetul fundamental a câtorva armonice superioare. (< fr. mixture, lat. mixtura)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MIXTÚRĂ s. v. amestec, amestecătură, combinație, încâlceală, încâlcire, încâlcitură, încurcătură.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
mixtúră s. f., g.-d. art. mixtúrii; pl. mixtúri
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
mixtură (fr. mixture, uneori fourniture; germ. Mixtur; engl. mixture; it. ripieno, accordo; sp. lleno) 1. Registru (II, 1) al orgii* cu largă utilizare, aparținând familiei de registre denumite în fr. jeux de mutation iar în germ. Aliquoten, Obertonmischregister. Acționarea tastei* corespunzătoare registrului m. determină punerea în vibrație nu numai a tubului corespunzător clapei atacate pe unul din manuale* ci și a unui cor de tuburi care fac să se audă simultan câteva armonice* superioare ale sunetului de bază (de obicei octave* și cvinte*, uneori terțe* și, mai rar, septime*). Procedeul reprezintă o întărire artificială a armonicelor firești. Armonicele care depășeșc (în acut) limitele audibilității sunt transpuse cu o octavă sau dublă octavă mai jos: efectul se numește „repetare” și este caracteristic numai registrului m. M. se utilizează în asociere cu alte registre din familia „principalelor” (fr. jeux de fonds). 2. (fr. mixture, fourniture; germ. Mixtur, Gemischte Stimmen; engl. mixtur; it. ripieno, accordo; sp. lleno). Registre de combinații la două voci (2), în interval de cvinte sau terță. 3. În armonie (III), m. reprezintă o extindere a m. (2). Spre deosebire însă de m. de orgă, m. armonică a utilizat, încă în stilul baroc* și clasic, cu precădere paralelismul (2) de terțe și sexte* (ca o reminiscență a faux-bourdon*-ului), care – în această dispoziție intervalică și de mișcare (1) – parcurge sunetele structurii tonale în care fragmentul se încadrează. „Mai târziu, se alătură noțiunii toate combinațiile posibile de intervale, ceea ce nu justifică respingerea termenului [originar] de m.; dimpotrivă, el ar putea să determine și pentru m. de orgă căutarea altor combinații intervalice, a căror eficiență coloristică ar putea fi tot atât de nouă, de aparte ca și aceea pe care o dovedesc vocile bazate pe m. din textura pianului sau orch.” (Erph). 4. (it. mistione). După Artusi, un amestec al modului (1, 3) cu plagalul său sau dintre diferite moduri = tonus mixtus (v. tonus (II, 2); în sens monodic*, imixtiunea formulelor (I, 3) specifice într-un mod străin, inclusiv cu schimbarea finalei* (în atacurile sale contra lui Monteverdi și a altor „moderni”, Artusi denunță abuzul schimbărilor de moduri în această manieră); în sens polifonic*, dispunerea autenticului și a plagalului aferent la cele două voci (2) – tenor (2, 3) și sopran (3) – hotărâtoare pentru modul predominant în structura polif.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink