miorcotire sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ri / E: miorcoti] Orăcăit de broaște.

miorcoti vi [At: LB / Pzi: ~tesc / E: miorc] 1 (D. broaște) A orăcăi. 2 A geme. 3 A scânci.

miorcăì (miorcoti) v. a geme. [Onomatopee].

MIORCOTIRE s. v. ocăcăit, orăcăială, orăcăire, orăcăit.

miorcotire s.f. (reg.) v. Miorcăire. Miorcăit. Ocăcăit. Orăcăială. Orăcăire. Orăcăit.

miorcotire s. v. OCĂCĂIT. ORĂCĂIALĂ. ORĂCĂIRE. ORĂCĂIT.

MIORCOTI vb. v. ocăcăi, orăcăi.

miorcăi vb. IV. I intr. (despre broaște) a ocăcăi, a orăcăi, <reg.> a măcăi, a miorcoti, a pupăi, a răcăi, a răcăni. Broaștele miorcăie asurzitor în baltă. II fig. (de obicei peior.) 1 intr., refl. (despre copii) a plânge, a (se) smiorcăi, <fig.> a (se) miorlăi, <fig.; glum.> a (se) orăcăi. Fetița s-a miorcăit toată ziua din cauză că i s-a stricat păpușa. 2 intr. (despre ființe) a geme, a se lamenta, a se tângui, a se văieta. Miorcăie de durere.

miorcoti vb. IV. intr. (reg.; despre broaște) v. Miorcăi. Ocăcăi. Orăcăi.

miorcoti vb. v. OCĂCĂI. ORĂCĂI.

MIORCOTÍRE s. f. Acțiunea de a m i o r c o t i; orăcăit. Cf. COSTINESCU. - V. m i o r c o t i.

MIORCOTÍ vb. IV. Intranz. 1. (Despre broaște) A orăcăi. Cf. VALIAN, V. 2. (Despre oameni) A scînci; a geme. V. m i o r c ă i (2). Cf. LB, ALEXI, W. Nu mai miorcoti. ALR II/I MN 12, 6 892/95. – Prez. ind.: miorcolesc. – De la miorc.