căutare avansată
Din totalul de 48 sunt afișate 18 definiții pentru minte, minți   conjugări / declinări

MÍNTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecata normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai rațional. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să spună. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-odată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata, a zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MÍNTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecata normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații care denaturează în mod intenționat adevărul, a spune minciuni. ◊ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înșela. ◊ Expr. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu mâncare puțină. ♦ Spec. A înșela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

mínte s. f., g.-d. art. mínții; pl. minți
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

mințí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mint, imperf. 3 sg. mințeá; conj. prez. 3 să míntă
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MÍNTE s. 1. gând, rațiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deșteptăciune, intelect v. inteligență. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, rațiune, spirit. (Operă a ~ții.) 4. v. judecată. 5. judecată, rațiune, (rar) cunoștință, (pop. și fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raționament, rațiune, (înv.) socoată, socoteală, socotință. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoștințe, instrucție, învățătură, pregătire, studii.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MINȚÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. și fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înșela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ȚINERE DE MÍNTE s. v. memorie.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MÍNTE ~ți f. 1) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect; judecată; rațiune. ◊ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înțelept. Fără (de) ~ lipsit de rațiune; nebun. A-și ieși din ~ți a-și pierde cumpătul; a înnebuni. A învăța pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-și frământa ~tea (sau ~țile) a se gândi mult la ceva; a-și bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoșului) pe înțelesul oricui; de la sine înțeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu rațiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experiență; a se face mai înțelept. A-și pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca ființă națională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoașterea și reproducerea în conștiință a experienței din trecut (fapte, evenimente, senzații, cunoștințe etc.); memorie. ◊ A avea în ~ a păstra în memorie. A ține ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ◊ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înțelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ți) lipsit de judecată, de înțelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-și închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minții] /<lat. mens, ~ntis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A MINȚÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înșela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MÍNTE, minți, s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Facul­tatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege; gînd, cuget, rațiune, cugetare. Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I 95. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I 133. Feciorași cu mintea crudă Și bărbați voinici la trudă. ALECSANDRI, P. P. 36. ◊ (Popular) Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162. ◊ Expr. A-i veni cuiva ceva în minte (sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte) = a se gîndi (dintr-o dată) la ceva, a bănui (ceva), a-i da (cuiva ceva) prin gînd. Fiul craiului, boboc în felini său la trebi de aieste, se potrivește spinului și se bagă în fîntînă, fără să-l trăs­nească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva. EMINESCU, N. 41. I-au venit în minte o închipuire. DRĂGHICI, R. 58. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-1 face să fie mai cu judecată, să se cumințească; a pedepsi în mod exemplar. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte.Ia las’ că-l învăț eu minte! BUJOR, S. 92. A (se) învăța minte = a se cuminți. Te-i învăța tu minte altă dată. CREANGĂ, P. 146. A se frămînta cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se munci (cu gîndul), a se gîndi mult, a-și bate capul. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. A fi dus cu mintea (sau cu min­țile) = a fi cufundat în gînduri, a se gîndi aiurea. Nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a-și reveni din distrare, a se dezmetici. Toate mințile-și adună, Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rărnîne. EMI­NESCU, O. I 102. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune cînd cineva rămîne uluit și nu știe ce să facă sau să zică. A avea (ceva sau pe cineva) în minte a) a avea (ceva sau pe cineva) în gînd, în amintire; a fi preocupat de ceva (sau de cineva), a ține la cineva. Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum în minte? EMINESCU, L. P. 147; a avea intenția să facă ceva. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, P. 133. Aproape de mintea omului v. aproape. La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, de aflat, pe înțelesul tuturor, clar. A ajunge (sau a intra, a cădea, a fi) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții). E pur și simplu căzută în mintea copiilor. DUMITRIU, N. 133. Na! joacă-te. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II 227. A-l ajunge (pe cineva) mintea sau a-i sta (cuiva ceva) în minte = a înțelege, a pricepe. (Mai ales în construcții negative) Nu-mi stă-n minte cum L-așa frumoasă fată Buturugă Statu-Palmă au putut să fie tată. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele așezate la extremitățile celor două șiruri de dinți și care apare la sfîrșitul adolescenței, fiind de obicei mai puțin rezistentă decît celelalte măsele. 2. Judecată sănătoasă, dreaptă; mod just de a raționa. Rudele susțin că i s-a cam slăbit mintea. C. PETRESCU, C. V. 76. Să-mi dedic a mele versuri la cucoane bunăoară, Și dezgustul cel din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I 138. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătă­cit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Loc. adj. În toată mintea (sau cu mintea întreagă) = (despre oameni) în toată firea, cu judecata sănătoasă, cu mintea echilibrată. Nu, Tomșa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ E x p r. A-și bea și mințile v. b e a. A nu avea minte (sau a nu fi în toate mințile, a nu fi în mințile lui) = a fi nebun. Și fata și vodă, să juri că n-ar fi în mințile lor. DELAVRANCEA, O. II 221. A-și pierde mințile (sau mintea) = a înnebuni. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I 226. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile. BOLINTINEANU, O. 355. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, în cap, la cap), a prinde la minte = a se potoli, a se cuminți, a deveni mai înțelept. Apoi, dă!... bădiță! păn-aici, toate-au fost cum au fost; da de-acum ani prins eu la minte. CREANGĂ, P. 45. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, În cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. A-și ieși din minți v. i e ș i. A-și pune mintea cu cineva = a se coborî la nivelul cuiva, a lua în serios pe cineva care nu merită (sau credem noi că nu merită). N-am să-mi pun mintea cu vorbele ei. STANCU, 251. N-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă. CREANGĂ, P. 292. A-și pune mintea cu ceva = a se potrivi la... Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura, c-apoi al vostru e dracul! CREANGĂ, P. 260. A lua (sau a fura, a răpi, a suci) cuiva mintea (sau min­țile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. Parcă dracid mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Ele-n horă începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare gra­țioasă, Luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II 61. Te-ntreahă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. JARNI'K-BÎRSEANU, D. 276. A scoate din minți (sau din minte) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. KARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. înțelepciune, chibzuință, prudență, socotință. Doamne, moșule, doamne! multă minte îți mai trebuie! CREANGĂ, P. 82. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I 184. ◊ Loc. adj. Fără (de) minte (sau minți) = lipsit de înțelepciune. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Bine!... Vă iert, ca pe niște copii fără minte și vă dau de știre că mîni vom pleca spre țara noastră. ALECSANDRI, T. II 37. Cit de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58. A-și băga mințile în cap v. b ă g a (I 1). ♦ Inteli­gență, deșteptăciune, istețime, iscusință. Trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Trebuie... cap bun și minte ascuțită și sănătoasă. ȘEZ. I 98. ◊ F i g. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decît orișice păpușă Să te facă mai presus. EMINESCU, O. I 100. 4. (Precedat de prep. «în ») Amintire, memorie. Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii. EMINESCU, O. I 193. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem în tăblițele Olgăi îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Aceasta, tată, o vom tipări-o în mintea noastră. DRĂGHICI, R. 141. ◊ Expr. A ține minte = a-și aminti de, a înregistra în memorie, a nu uita. Îl cunosc. Dar nu știu de unde. Pe front sînt mulți, ne întîlnim atîția și ziua și noaptea – dar nu ținem minte, SAHIA, N. 75. Ține tu minte, copile, ce-ți spun eu. CREANGĂ, P. 28. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Compus: ținere-de-minte = me­morie, amintire; facultatea, posibilitatea de a-și aminti, de a păstra în memorie. Eu una credeam că ai pierdut cu totul ținerea-de-minte. GALACTION, O. I 135. Fiu-său are ținere-de-minte grozavă și ia în cap ușor cele ce i se arăta. ISPIRESCU, la TDRG. 5. Imaginație, închipuire, fantezie. Toate cele poves­tite de mă-sa se desfășurau în mintea ei cu o putere ameți­toare. BUJOR, S. 135. Dar toată-n tot Frumoasă cît eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. Mintea lui era departe cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III 13.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

MINȚÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A afirma în mod conștient un neadevăr, a denatura adevărul, a spune minciuni. De ce mă pune pe mine să mint în locul lui? Să mă fac de rîs? DEMETRIUS, C. 18. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I 55. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii.. D-a mințit și n-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. ◊ Expr. Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ngheață apele) = spune minciuni foarte mari, gogonate. Minte de stă soarele-n loc, iar luna să bagă după nor de rușine. RETEGANUL, P. I 30. ◊ Tranz. (Rar) Te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ T r a n z. (Neo­bișnuit, cu privire la basme, snoave etc.) A povesti. (Atestat în forma regională minț) încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost, nici nu este. BOTA, P. 114. ◊ T r a n z. A induce în eroare; a amăgi, a înșela. Vai de mine! cum poți minți oamenii astfel! SADOVEANU, Z. C. 254. Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i Și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. Iepurile fricos și vulpea vicleană cari, fiecare dupe firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III 41. ◊ A b s o l. Un tînăr – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, O. I 24. ◊ F i g. Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început să fumeze. GALACTION, O. I 146. ◊ E x p r. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea cu puțină mîncare; a-și amăgi foamea. Îmi mai minții nițel foamea cu poamele ce găseam. GORJAN, H. I 133. – Prez. ind. și: mințesc (RETEGANUL, P.III 84), (învechit și regional) minț.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

mínte s. f., g.-d. art. mínții; pl. minți
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

mințí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mint, imperf. 3 sg. mințeá; conj. prez. 3 sg. și pl. míntă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

mínte (mínți), s. f. – Înțelegere, spirit, inteligență, rațiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Pușcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment.Der. mintos, adj. (inteligent, înțelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-și aduce în memorie; a menționa); amintire, s. f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care amintește); cuminte, adj. (înțelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminți, vb. (a fi cuminte); cumințenie (var. cuminție), s. f. (prudență, înțelepciune, înțelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cumințesc, adj. (înțelept).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

mințí (mințít, mințít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Pușcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună.Der. nemințit, adj. (care nu a fost dezmințit nici contrazis); desminți, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; mințitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formație internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink