miață sf [At: COD. VOR. 217 / Pl: ? / E: nct] (Îrg; Ban) 1 Temperatură ridicată, cu frisoane sau fară. 2 Delir. 3 Febră tifoidă. 4 Tifos. 5 (Ned) O boală grea. 6 (Fam; îe) Ba pe ~ța Se spune pentru a nega cu tărie ceva.

mĭáță f. fără pl. Cod. Vor. 981. Frigurĭ. Azĭ. Maram. O boală grea. – Și mrom. ñață, frigurĭ tifoide.

miață s. f. – Febră, fierbințeală. – Mr. ńiață. Probabil de la un lat. *ignitia, der. din ignis „foc”. Apropierea de sp. miedo (Giuglea, LL, I, 171) nu-i de luat în seamă. Cuvînt înv. (sec. XVI), supraviețuiește în Banat și Maram.; cf. REW 4257a, care menționează doar mr. – Din rom. provine sb. mìcina „abces”.

miață s.f. (înv.) friguri; boală grea; delir, febră tifoidă.

MIÁȚĂ s. f. (Învechit și regional, mai ales în Ban.) Nume dat mai multor simptome și boli: a) temperatură ridicată, friguri. Cf. COD. VOR. 217, GR. S. V, 136; b) delir. Cf. ALR II 4166/29,4167/29; c) febră tifoidă. Cf. L. COSTIN, GR. BĂN. 136, MAT. DIALECT. I, 138; d) tifos. Cf. H XVIII 161, 263, ALR I/I h 121/5, FD II, 209, 215, 217, com. din ORAVIȚA; e) „o boală grea”. CANMDREA, Ț. O. 51. Deaci fu tatăl lu Poplie de miață și de apa trîndului lîngedu. cod. vor. 98/17. De-o fi deochiat de fată, Să zacă de meață. L. COSTIN, GR. BĂN. 136. ◊ (În imprecații) Mănce-te miața. CANDREA, Ț. O. 51. ◊ E x p r. (Familiar) Ba pe miața, se spune pentru a nega cu tărie ceva; ba pe dracu. Cf. CV 1 949, nr. 9, 13. – Pl.: ? – Etimologia necunoscută.