MIȚUIT s. n. (Pop.) Mițuire. [Pr.: -țu-it] – V. mițui.

mițuit sn [At: TEODORESCU, P. P. 592 / V: (reg) mițăit sn / E: mițui] 1 Mițuială (1). 2 (Gmț) Păruială.

MIȚUIT s. n. Mițuire. [Pr.: -țu-it] – V. mițui.

MIȚUIT s. n. (Rar) Acțiunea de a mițui; mițuială. Să-l prinză, cînd o putea, Cam la capul Plaiului... pe calea vornicului în vremea mițuitului. TEODORESCU, P. P. 592.

MIȚUI, mițuiesc, vb. IV. (Pop.) Tranz. A tunde un miel, o oaie etc. de mițe. [Prez. ind. și: mițui] – Miță + suf. -ui.

mița v vz mițui

mițăi v vz mițui

mițăit sn vz mițuit

miți v vz mițui

mițui vt [At: ISPIRESCU, L. 208 / V: (reg) miți, mițoi, (cscj) mița / Pzi: ~esc, mițui / E: miță¹] 1 A tunde mieii, oile de mițe¹ (3). 2 (Gmț) A părui.

MIȚUI, mițuiesc, vb. IV. Tranz. A tunde un miel, o oaie etc. de mițe. [Prez. ind. și: mițui] – Miță + suf. -ui.

MIȚUI, mițuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A. tunde (un miel, o oaie), a tăia lîna, mițele. Îl mițui și pe dînsul, ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasă. ISPIRESCU, L. 208. Și mi-i băga [cîrlanii] la ocol, Să m-apuc de mițuit, Că mițele le-am vîndut. PĂSCULESCU, L. P. 275.

A MIȚUI ~iesc tranz. 1) (oi, miei) A tunde de mițe. 2) pop. A bate, trăgând de păr; a părui; a flocăi; a târnui. /miță + suf. ~ui

mițuĭésc v. tr. Tund mĭeĭ, a căror lînă ajunge „miță” la sfîrșitu luĭ Maĭ (R. S. GrS. 6, 59).

mițuit (pop.) s. n.

mițuit (pop.) s. n.

mițuit s. n.

mițui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiesc, 3 sg. mițuiește, imperf. 1 mițuiam; conj. prez. 1 sg. să mițuiesc, 3 să mițuiască

mițui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiesc, imperf. 3 sg. mițuia; conj. prez. 3 să mițuiască

mițui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mițuiesc, imperf. 3 sg. mițuia; conj. prez. 3 sg. și pl. mițuiască

MIȚUÍT s. n. Mițuire. Cf. DDRF. Să-l cînd o putea. . . -N vremea mițuitului. TEODORESCU, P. I. 592. Nici Ispasul n-a venit, mițuit a ieșit, PAMFILE, C. Ț. 53. Foarfeci în mînă lua, După mițuit pleca. GEORGESCU-TISTU, B. 55. - Și: (regional) mițăit s. n. PAMFILE. V. mițui..

MIȚUÍ vb. IV. T r a n z. 1. A tunde (mieii, oile) de mițe. Îl mițui și pe dînsul ca pe meii ceilalți. ISPIRESCU, L. 208. Mare parte din mieii mițuiți (tunși) și cu deosebire cei mai tineri mai toți s-au prăpădit de frig. TURCU, E. 133, cf. ALEXI W., DIACONU, P. 33, H XVII 392. La cîrlani să mițuiască, La galbeni s-agonisească. PĂSCULESCU, L. P. 275, cf. IZV. IV, 2. Tund mieii. . ., îi mițui. CIAUȘANU, GL. Mieii au fost mițiți (tunși). CHEST. V. 168/39. Cîrlanii trebuiesc ńitati, căci se opăresc, ib. V 168/39, cf. 168/3, 11, 31, 45, 65, 74, 94. ◊ R e f l. p a s. Cîrlanii trebuie să se mițuiască. . . la 20 iulie. ap. TDRG. 2. (Glumeț) A părui. V. f l o c ă i. L-am mițăit de păr. PAMFILE, J. I, 128, cf. id. C. Ț. 351, CHEST. V 15, 66, 67. – Prez. ind.: mițuiesc și mițui. – Și: (regional) mițăi, miți, Vb. IV, miță vb. I. – De la miță¹.