mișelame sfs [At: CORESI, ap. GCR I, 24/37 / E: mișel + -ame] (înv; csc) Mișelime.

mișeláme f. (d. mișel). Vechĭ. Popor de jos, sărăcime.

mișelame s.f. (înv.) sărăcime.

MIȘELÁME s. f. sg. (Învechit, cu sens colectiv) Oameni din clasa socială cea mai de jos, oameni de rînd; (învechit și popular) prostime. Cf. m i ș e l (I 5). Popa să spuie cuvîntul lu Dumnezeu, sf[î]nta ev[an]gh[e]lie în limba pre carea grăiesc oamenii să putem înțeleage noi, mișelamea. CORESI, ap. GCR I, 24/37. Popa să fie știitoriu cărților: așa va putea învăța pre mișelamea. id., ap. IORGA, L. R. 78, cf. 79, ROSETTI, L. R. VI, 210. - Mișel + suf. -ame.