MENUÉT, menuete, s. n. Numele unui dans de origine franceză, cu caracter ceremonios și mișcare moderată, devenit cu timpul dans de curte și apoi de salon; melodie după care se execută acest dans. ♦ A treia parte a simfoniei clasice. [Pr.: -nu-et. – Pl. și: menueturi] – Din fr. menuet.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MENUÉT ~e n. 1) Dans francez vechi, în trei timpi, cu caracter ceremonios, devenit dans de salon. 2) Melodie după care se execută acest dans. [Sil. -nu-et] /<fr. menuet
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MENUÉT s.n. Vechi dans popular francez, liniștit și plin de grație; melodia acestui dans. ♦ Parte a unei simfonii, a unei sonate etc., care se execută în trei timpi, urmând după un adagio sau un andante. [Pron. -nu-et, pl. -te, -turi. / < fr. menuet, cf. it. menuetto, germ. Menuett].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MENUÉT s. n. vechi dans francez de origine populară, liniștit și plin de grație, devenit dans de curte; melodia corespunzătoare. ◊ a treia parte a simfoniei clasice. (< fr. menuet)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
menuét s. n. (sil. -nu-et), pl. menuéte
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
menuet. Potrivit etimologiei curente, m. ar fi derivat de la fr. menu „mărunt” (pas menus, pași mărunți); după M. Brenet, derivă din fr. mener, „a purta”; m. a fost, la origine, un dans* pop., socotit o varietate de branle* à mener (sec. 16), probabil din provincia Poitou. Devine dans de curte în timpul lui Ludovic al XIV-lea, datorită lui Lully (1653); se răspândește cu repeziciune și voga sa va domina mult timp celelalte dansuri de curte. Inițial un dans solistic, apoi dansat de cupluri dispuse în șir, caracteristica principală a m. ca dans rafinat, o constituie grația și eleganța cu care se execută pașii mărunți și figurile galante. ♦ Din punct de vedere muzical, m. constă din două secțiuni de câte 4 sau 8 măsuri*, în măsură de 3/4, fiecare secțiune repetându-se. În muzica preclasică și clasică, această strutură era considerată ca fiind perfect adaptată naturii noastre; în sec. 18 constituia baza predării compoziției (2). În muzica de teatru (operă*, operă-balet – Lully, Rameau, Händel), m. avea un tempo (2) lent și un caracter grav. A pătruns apoi și în suita* instr. de dansuri (Couperin, Kuhnau, J.S. Bach, Purcell, Händel), unde apare și dublat (un m. în major*, celălalt în minor*), dispunere ce devine mai târziu m. + trio (3). Prin intermediul uverturii napolitane în trei părți (Scarlatti), m. pătrunde apoi în simfonie*, unde Stamitz îi conferă de la început locul celei de a treia părți. La Haydn, m. capătă o stilizare specific simf. trecând și in sonatele* de formă clasică, în care i se dă un tempo din ce in ce mai rapid; aceasta, plus elementele de grotesc care se înfiltrează în muzica m. o dată cu Haydn, generează tranformarea m. în scherzo*-ul beethovenian (Beethoven indică însă, prin tempo di mimuetto, și un tempo mai lent). În simf. mozartiene apare atât schema cvadripartită, cu m., cât și cea tripartită, fără m. Forma clasică a m. este ternară: A (expoziție; tema*, cu repetiție, scurtă dezvoltare*, revenirea temei, cu repetiție), B (cu aceeași schemă ca a expoziției), A (reexpoziția primei părți, fără repetiții, cu o coda* facultativă). În unele lucrări mai ample apare un al doilea trio (m. trio I – m. trio II – m.).
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink