MARHĂ s. f. (Ban., Trans. SV., Criș.) Vită cornută. Deade noao fîntîna aceasta den carea au beut el și feciorii lui și marha lui. N. TEST. (1648). Că de poartă grije omul înțelept pre viața marhăi lui, dară cu cît mai vîrtos pre viața soțului vieții lui. CS, 54^r. Mulți oamiini ... să ducu de fură marha omului și dobitocul omului. C 1692, 506^r. Să lase de-a face ospăț cu unii și cu alț, ca să nu trăiască ca marha. PP, 105 ; cf. C 1692, 508^v; MISC. SEC. XVII, 4^v, 5^v, 88^r. ♦ Avut, avere, bogăție constînd (mai ales) în vite. C: Sabeușii i-au lovit pre dînșii și marha o au prădat. SA, 31^r. Cu mare grije să-ț socotești marha ta. CS, 40^r. Să nu furăm marha altuia și iosagul altuia și avuțiia altuia nice și întru chip. C 1692, 506^r. Ai pofti bunătatea mea și toată marha mea. MISC. SEC. XVII, 83^r. Iumentum. Márha. Marha. LEX. MARS. 221. // B: Robiră pre muierile den Madiam și marha lor. BIBLIA (1688). Săracii cei ce au marhă puțină pre lesne fug și scapă. E 1717, 174^v. Etimologie: magh. marha. ' Cf. a g o n i s i t ă (2), b l a g ă, bogătate, bucate, iosag, povijie, prilej, sirmea.

MARHĂ s. v. vită.

marhă s. v. VITĂ.

MUSCĂ-DE-MARHĂ s. v. streche.

muscă-de-marhă s. v. STRECHE.

marhă, marhe, s.f. – (reg.) Animal (de regulă vită): „Și se pornește satul întreg, (...) mamale cu coconi în brațe, bărbații mânând marhăle, toți fug” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 238). ♦ (onom.) Marhe bătrâne, poreclă pentru locuitorii din Ruscova (Bilțiu-Dăncuș, 2005). – Din magh. marha „avere, vite” (Scriban).