VORNIC, vornici, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țările Române) Mare dregător din Sfatul domnesc, însărcinat cu supravegherea Curții, conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din Divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al Curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se exercita asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3). – Din sl. dvorĭnikŭ.

vornic sm [At: (a. 1404) DERS / V: (înv) dv~, ~nec / Pl: ~ici / E: vsl дворьникъ] 1 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs mare ~, marele ~, ~ul cel mare, înv vel-~) Mare dregător în sfatul domnesc, însărcinat cu administrarea curților domnești din întreaga țară, având dreptul de jurisdicție asupra curtenilor și slujitorilor domnești care depindeau de acestea, precum și, în unele perioade, atribuții militare. 2 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII și în Țara Românească, în sec. XVII-XVIII; șîs ~ de Țara de Jos, mare ~ de Țara de Jos, marele ~ de Țara de Jos, ~ de Țara de Sus, mare ~ de Țara de Sus, marele ~ de Țara de Sus) Fiecare dintre cei doi mari dregători cu rang de vornic (1) care aveau aceleași atribuții și care își exercitau activitatea asupra unei jumătăți de țară. 3 (În sec. XVIII; în Țara Românească șîs vel-~ al treilea, vel-~ al patrulea) Fiecare dintre cele două mari dregătorii atribuite vornicilor (2). 4 (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova; șîs ~ al doilea sau, înv, vtori-~) Subordonat al un vornic (1). 5 (În sec. XVIII-XIX, până la Unirea Principatelor) Titlu onorific, fără funcție, recunoscut sau acordat de domnie unor mari boieri. 6 (În Moldova, în sec. XVI-XVIII; îs) ~ul doamnei (ori despre doamna) sau ~ul haremului, ~ de harem Dregător din suita doamnei, care se ocupa cu protocolul oficial al funcționării curții acesteia și cu administrarea veniturilor care îi reveneau din patrimoniul domnesc. 7 (Mol; din sec. XV până la Regulamentul Organic; îs) ~ de poartă (sau de gloată) Dregător care funcționa la Poarta domnească și ale cărui atribuții constau în judecarea litigiilor, stabilindu-le pe cele care trebuiau înfățișate divanului domnesc, și în participarea la hotărniciile de moșii. 8 (Mol; la sfârșitul sec. XVIII și în epoca regulamentară; îs) (Vel-)~ de aprozi Mare dregător, de la curtea domnească, care avea atribuții judecătorești, urmărind prezentarea litigiilor în sfatul domnesc și executarea hotărârilor acestuia, precum și sarcina administrării închisorii datornicilor. 9 (Sfârșitul sec. XIII și începutul sec. XIX; îs) (Marele sau vel-)~ de poliție sau al poliției Dregător domnesc, care avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări, București și Iași. 10 (În Țara Românească, la sfârșitul sec. XVIII și în prima jumătate a sec. XIX; în Moldova, în prima jumătate a sec XIX; îs) (Mun)Vel-~ al obștirilor sau (Mol) (mare ori vel-)~ de obște sau al obștii Mare dregător din sfatul domnesc care administra casa sau cutia milelor și care avea atribuții edilitare și judecătorești, mai ales succesorale. 11 (Înv; pex) Conducător (1). 12 (În perioada regulamentară; șîs marele ~ sau ~ul cel mare, înv, marele ~ al trebilor dinlăuntru, marele ~ dinlăuntru, ~ul pricinilor dinlăuntru, ~ul dinlăuntru) Ministru de interne. 13 (În perioada regulamentară; îs) ~ al temnițelor (ori de temniță, de închisori) sau ~ul temnițelor (sau închisorilor) Persoană care avea în sarcină conducerea și administrarea tuturor închisorilor. 14 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova) Reprezentant al domniei în târguri, la curțile domnești și în ocoalele dependente de acestea, care avea atribuții judecătorești, administrative și fiscale. 15 (În Evul Mediu, mai ales în Moldova; îas) Locțiitor și subordonat al celor doi mari vornici (2) în orașele lor de reședință, având aceleași atribuții. 16 (Sfârșitul sec. XVII și prima jumătate a sec. XVIII; îs) (Marele) ~ de Târgoviște Locțiitor al domnului, în cea de-a doua capitală a Țării Românești. 17 (În sec. XVI-XVIII; șîs ~ de Câmpulung) Dregător domnesc în ocolul autonom Câmpulung Moldovenesc, având atribuții judecătorești și administrative, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele cincisprezece sate ale ocolului. 18 (În sec. XVII și până la Regulamentul Organic; îs) ~ de Vrancea Dregător domnesc al zonei autonome Vrancea, subordonat starostelui de Putna și marelui hatman, având atribuții judecătorești, administrative, fiscale și de supraveghere a hotarului, pe care le exercita împreună cu sfatul bătrânilor din cele douăsprezece sate ale Vrancei. 19 (Înv) Sol¹. 20 (În Țara Românească, în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Subaltern, în județe, al marelui vornic (1), care avea atribuții judecătorești și fiscale, iar din sec. XVII și îndatoriri militare în timp de război Si: vornicel (1). 21 (Mol; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant al puterii centrale în satele domnești sau al stăpânului feudal în satele aservite, care avea atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (2). 22 (Mol; în ocoalele Vrancea și Câmpulung Moldovenesc; în sec. XVI și până la începutul sec. XIX) Reprezentant ales al obștilor sătești și subordonat al celor doi vornici (2), care avea aceleași atribuții judecătorești și fiscale Si: vornicel (3). 23 (Mol; în perioada Regulamentului Organic și până la începutul sec. XX) Primar² (al unui sat). 24 (Îrg) Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor, a dispozițiilor etc. Si: (înv) crainic² (3), pristav. 25 (Pop; adesea determinat prin „mirelui” sau „miresei”) Vornicel (5) la nuntă. 26 (Trs) Membru al unui grup de flăcăi care pregătesc și merg cu jocul țurca la Crăciun, care are în grijă procurarea mâncării și a băuturii sau recită o colindă la terminarea jocului. 27 (Buc; îcs) De-a ~ul Joc de băieți în care cel ales conducător aruncă un băț în sus, iar ceilalți participanți încearcă să lovească bățul din zbor cu bețele lor, pentru a lua locul conducătorului.

vornic s.m. 1 (în Ev. Med., în Țările Rom.; și mare vornic, marele vornic, vornicul cel mare, vel-vornic) Unul dintre cei mai importanți dregători din sfatul domnesc care, în anumite perioade, a avut sarcina de conducător al curții domnești, de locțiitor al domnului în probleme de judecată sau, în lipsa domnului, de comandant al armatei în timp de război. Pînă la cumplita domnia lui Aron Vodă... este scris letopisețul țării de Ureche vornicul (COSTIN). ◊ (Mare) vornic al Țării de Sus, (Mare) vornic al Țării de Jos = fiecare dintre cei doi mari dregători care își exercitau autoritatea asupra unei jumătăți de țară. (Mare) vornic al obștii (sau de obște) = mare dregător din sfatul domnesc, care administra casa sau cutia milelor și care avea atribuții edilitare și judecătorești. Vornic de poartă (sau de gloată) = dregător care funcționa la curtea domnească și ale cărui atribuții constau în judecarea pricinilor, în stabilirea celor care trebuiau înfățișate Divanului domnesc și, uneori, în participarea la hotărniciile de moșii. Patru vornici de poartă sînt cu șederea dinafară de curte și desfac acolo pricinile cele mai mici (CANT.). (Vel-)vornic de aprozi = mare dregător de la curtea domnească, cu atribuții judecătorești, care prezenta pricinile în sfatul domnesc, urmărea executarea hotărîrilor acestuia și administra închisoriile datornicilor. Chiar tinerele odrasle din tulpina evghenistă pășeau triumfal peste toate treptele ierarhiei, pentru ca de-a dreptul să între în posturile de ispravnici și de vornici de aprozi (ALECS.). Vornic de politie (sau al politiei) = dregător domnesc, care avea atribuții administrative, judecătorești și financiare în capitalele celor două țări românești, Moldova și Țara Românească. E în sfîrșit un vornic de politie, care ia o parte din sarcina agăi (DOC.). ♦ (în perioada Regulamentului Organic; și marele vornic, vornicul cel mare, înv., marele vornic al trebilor din lăuntru) Ministru de interne. Mare vornic, Costache Filipescu era unul dintre cei mai aleși prieteni ai lui Bălcescu (CA. PETR.). ♦ (în Ev. Med., mai ales în Mold.) Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. Vornicul de tîrg strînge dijma din toată marfa carea să vinde cu măsura și cu cumpăna (CANT.). 2 (înv., pop.) Primar al unui sat sau al unui tîrg; (înv., pop.) vornicel. Dar în satu cela-n care ședea împăratul dornic Era și un om de samă, un fruntaș... fusese vornic (EMIN.). ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel. Ion Lungul repetă starșina, Ion Lungu, mai strigă și vornicul (PER.). 3 (pop.) Vornicel la o nuntă țărănească. Atît mirele cît și mireasa prin vornicii lor cheamă cunoscuții și neamurile (POP.). • pl. -ci. / <slav. дворьникъ.

VORNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.

VORNIC, vornici, s. m. 1. (În vechea organizare administrativă a țărilor romînești) Mare slujitor la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării și cu atribuții judecătorești. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armasari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 137. Vornicul Nicolae Roset a scris la 1727 o broșură asupra vieții lui Nicolae-vv. Mavrocordat. BĂLCESCU, O. I 64. ◊ (Glumeț) Măi motane! De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu o dată boieria ce-i, sărmane. EMINESCU, N. 43. Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintîi boier din divan, avînd sarcina de cîrmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Toate privirile se îndreaptă spre boierul care, cu bărbuța dreaptă, neagră, cu privirea tăioasă, înfruntă liniștit, dar dîrz, privirea marelui vornic. CAMIL PETRESCU, O. I 296. Hatmanul se uită mirat La marele vornic. COȘBUC, P. I 289. La anul 1675, Miron fiind de vreo cîțiva ani vornic mare în țara de jos, fu trimis de Dumitrașcu-vv. Cantacuzino în două rînduri în Polonia pentru tratații de pace. BĂLCESCU, O. I 185. (În Moldova) Vornic de Țara de jos (sau de sus) = demnitar cu competință și atribuții mai mici decît ale vornicului, întinzîndu-și autoritatea asupra unei jumătăți de provincie. Vornicul de Țara de jos, Iosif Murgoceanu, ridică dintre umeri capu-i de leu cărunt. SADOVEANU, O. VII 111. Fiecare căpitănie se împărțea în 10 roate de 100 oameni, supt un sutaș. Aceștia stau supt ascultarea vornicului de Țara de jos și vornicului de Țara de sus. BĂLCESCU, O. I 119. Îmi închipuiesc cîteodată că au ieșit din mormînt un strămoș, un vornic de Țara de sus. RUSSO, S. 33. (În timpul Regulamentului Organic) Vornic al închisorilor = supraveghetor al închisorilor. Mi-a trimis pe cap pe serdarul Lețu, vornicul închisorilor. CAMIL PETRESCU, O. II 21. 2. (Învechit) Primar al unui sat sau al unui tîrg. Cine era pe lumea asta ca vornicul lor, Brandabur? CAMILAR, N. II 249. Au trimis după vornicul din sat. SBIERA, P. 280. Scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. Un sătean vra să se facă vornic în satul său. RUSSO, S. 6. ♦ Funcționar în administrația comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, cu chemarea sătenilor la adunări, cu anunțarea știrilor oficiale; crainic, pristav. Ion Lungul mai strigă și vornicul. CONTEMPORANUL, III 777. 3. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, potrivit datinilor; vornicel. Aice au aflat toți oaspeții la masă și pe femeia omului șezînd în capul mesei cu mirele, cu vornicul și cu preutul. SBIERA, P. 201. Cinstite vornice de loc, Dumnezeu, să-ți dea noroc. TEODORESCU, P. P. 179.

mare-vornic s. m., art. marele-vornic; pl. mari-vornici, art. marii-vornici

mare-vornic s. m., art. marele-vornic; pl. mari-vornici, art. marii-vornici

mare-vornic s. m., art. marele-vornic; pl. mari-vornici