manivelă sf [At: CONV. MEC. 21/4 / Pl: ~le / E: fr manivelle] 1 Pârghie formată dintr-un braț și un mâner, care este pusă în mișcare cu mâna pentru a porni sau a opri un motor, cu mecanism, pentru a acționa un vinci etc. 2 Pârghie îndoită în unghi drept care servește la rotirea unui arbore sau la transformarea unei mișcări de rotație în mișcare rectilinie și invers.

MANIVELĂ, manivele, s. f. Pîrghie care servește la mînuirea unui mecanism, la rotirea unui arbore sau la transformarea unei mișcări de rotație într-o mișcare rectilinie (și invers) etc. Răsucea fără nici un entuziasm manivela. C. PETRESCU, Î. II 121. Manivela semnalului nu se poate trage decît rupîndu-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. CARAGIALE, M. 127.

MANIVELĂ s.f. Mîner de lemn sau de fier (încovoiat astfel încît să formeze de două ori cîte un unghi drept) care servește la mînuirea unui mecanism, la transformarea unei mișcări de rotație într-o mișcare rectilinie etc. [< fr. manivelle].

MANIVELĂ s. f. pârghie îndoită în unghi drept, care servește la mânuirea unui mecanism, la transformarea unei mișcări de rotație într-o mișcare rectilinie etc. (< fr. manivelle)

MANIVELĂ ~e f. Pârghie curbată care servește la imprimarea unei mișcări de rotație a unui mecanism. /<fr. manivelle

manivelă f. bucată de fler sau de lemn ce servă a face să se învârtească o osie. (= fr. manivelle).

*manivélă f., pl. e (fr. manivelle, vfr. menevelle, it. manovella, d. lat. *manubella, manúbula saŭ manĭbula, a. î.). Coarbă, colătăŭ, mîner de care apucĭ ca să’nvîrteștĭ o roată. V. țumburuc.

manivelă s. f., g.-d. art. manivelei; pl. manivele

manivelă s. f., g.-d. art. manivelei; pl. manivele

manivelă s. f., g.-d. art. manivelei; pl. manivele

MANIVELĂ s. (TEHN.) 1. (înv.) sucitor. (~ la o mașină.) 2. v. cocârlă.

MANIVELĂ s. (TEHN.) 1. (înv.) sucitor. (~ la o mașină.) 2. cocîrlă, crivală, (reg.) coacă, vîrtej. (~ la joagăr.)

manivelă (manivele), s. f. – Un fel de mîner cu care se face mișcarea de rotație. Fr. manivelle, poate parțial prin intermediul tc. manivela, cf. it. manovella, de unde ngr. μανοβέλα.

manivelă, manivele s. f. (peior.) onanist.

a avea manivelă expr. a se masturba

a face manivelă / zgudu expr. (iron.) a se masturba.

MANIVÉLĂ s. f. Pîrghie formată dintr-un braț și un mîner, care este pusă în mișcare cu mîna (pentru a porni sau a opri un motor, un mecanism, pentru a acționa un vinci etc.). Manivelă (mănușă) ce slujaște a o pune în mișcare. CONV. MEC. 21/4. Manivela semnalului nu se poate trage decît rupîndu-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. CARAGIALE, M. 127. Manivela de pornire servește pentru a imprima mișcarea de rotație axului de motor. ENC. AGR. III, 685. Începu să învîrtească manivela. TEODOREANU, M. II, 177, cf. ARDELEANU, U. D. 136. Răsucea fără nici un entuziasm manivela telegrafului de la mașină. BART, S. M. 37, cf. 66. Pînă la mecanizarea acestor benzi rulante, ele erau acționate prin manivele. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2391. Se opinti în manivelă,. STANCU, R. A. III, 80. ♦ Pîrghie îndoită în unghi drept, care servește la rotirea unui arbore sau la transformarea unei mișcări de rotație în mișcare rectilinie (și invers). Biela. . . este reunită printr-o manivelă. . . cu axa unei roți. PONI, F. 167. Biela este articulată cu celălalt capăt de manivelă, care face corp comun cu arborele. SOARE, MAȘ. 170, cf. 172. - Pl.: manivele. – Din fr. manivelle.