MĂRMURIRE, mărmuriri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a mărmuri și rezultatul ei. – V. mărmuri.

mărmurire sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: marmor~ / P: ~ri / E: mărmuri] (Înv) Înmărmurire de frică, de groază, de uimire etc.

MĂRMURIRE, mărmuriri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a mărmuri și rezultatul ei. – V. mărmuri.

marmorire sf vz mărmurire

marmuri v vz mărmuri

mărmuri [At: (a. 1675) GCR I, 223/19 / V: mar~ / Pzi: ~resc / E: marmură¹] 1 vt (Îvp) A sculpta ceva în marmură. 2 vt (Îvp) A căptuși cu marmură. 3 vi (Buc) A îngheța de frig. 4 vi (Fig; îvp) A înmărmuri, a încremeni de frică, de groază, de uimire etc.

MĂRMURI, mărmuresc, vb. IV. Intranz. (Popular) A înmărmuri. Voinic d-auzea, Voinic tremura, Apoi mărmurea... Șerpe-l colăcea Gura-și deschidea... Și mi-l îmbuca. TEODORESCU, P. P. 447.

mărmurire (reg.) s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmurire (reg.) s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmurire s. f., g.-d. art. mărmuririi; pl. mărmuriri

mărmuri (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărmuresc, 3 sg. mărmurește, imperf. 1 mărmuream; conj. prez. 1 sg. să mărmuresc, 3 să mărmurească

mărmuri (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărmuresc, imperf. 3 sg. mărmurea; conj. prez. 3 să mărmurească

mărmuri vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mărmuresc, imperf. 3 sg. mărmurea; conj. prez. 3 sg. și pl. mărmurească

MĂRMURIRE s. v. împietrire, încremenire, înlemnire, înmărmurire, înțepenire, petrificare.

mărmurire s.f. (în basme; înv. și pop.) v. Împietrire. Încremenire. Înmărmurire. Înțepenire. Pietrificare.

mărmurire s. v. ÎMPIETRIRE. ÎNCREMENIRE. ÎNLEMNIRE. ÎNMĂRMURIRE. ÎNȚEPENIRE. PETRIFICARE.

MĂRMURI vb. v. împietri, încremeni, înlemni, înmărmuri, înțepeni, paraliza, petrifica.

mărmuri vb. IV. intr. (înv. și pop.; despre ființe) 1 (în basme) v. Împietri. Încremeni, Înmărmuri. Înțepeni. Pietrifica. 2 fig. v. Împietri. Încremeni. Îngheța. Înlemni. Înmărmuri. Înțeleni. Înțepeni. Paraliza. Răci.

mărmuri vb. v. ÎMPIETRI. ÎNCREMENI. ÎNLEMNI. ÎNMĂRMURI. ÎNȚEPENI. PARALIZA. PETRIFICA.

MĂRMURÍRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a m ă r m u r i și rezultatul ei. Cf. m ă r m u r i (3). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Privea în mărmurire și buzele-și mușca. HELIADE, O. I, 193. Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire. id. ib. 303, cf. 164, 179. Mărmurirea coprinde pe cel nedominat decît de judecata senină. MACEDONSKI, O. IV, 117. – Și: marmoríre s. f. LM. – V. mărmuri.

MARMORIRE s. f. v. mărmurire.

MARMURÍ vb. IV v. mărmuri.

MĂRMURÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit și în poezia populară) A sculpta sau a lucra ceva în marmură¹ ; a căptuși cu marmură. Cf. LB. Țîțișoarele ei Să mi le mărmuriți, Să mi le-nchipuiți. MAT. FOLK. 20. 2. Intranz. (Prin Bucov.) A îngheța, a încremeni de frig. Cf. ȘEZ. V, 105. 3. I n t r a n z. F i g. (Învechit și popular) A înmărmuri, a încremeni (de frică, groază, uimire etc.). Stâpînă-său numai ci mărmuri de ciudă (a. 1675). GCR I, 223/19. Îndată cum au băut, au mărmurit toți de beți, bînd de acel vin. NECULCE, L. 232. Inima mea mărmurind, Tainice fiori l-ast nume năvălesc și o cuprind. HELIADE, O. I, 429, cf. 410, POLIZU, BARCIANU, TDRG, BUL. FIL. III, 106. Voinicu d-auzea, Voinicu tremura, Apoi mărmurea. TEODORESCU, P. P. 447. - Prez. ind.: mărmuresc. – Și: marmuri vb. IV. DDRF. – V. marmură¹.