mănunchiat, ~ă a [At: I. NEGRUZZI, S. II, 136 / V: (reg) ~uchi~ / Pl: ~ați, ~e / E: mănunchia] (Rar) 1-2 Prevăzut cu (mâner sau) plăsele.

mănuchia v vz mănunchia

mănuchiat, ~ă a vz mănunchiat

mănunchia vt [At: TDRG / V: (reg) ~uchia / Pzi: ~chez / E: mănuchi] (Rar) 1-5 A lega, a strânge în mănunchi (1, 2, 4, 5, 9). 6 A pune mâner unui obiect. corectat(ă)

mănunchiat, -ă, adj. (reg.) prevăzut cu mâner, cu plăsele.

mănunchia vb. I (reg.) a lega, a strânge mănunchi.

MĂNUNCHIÁT, -Ă adj. (Rar) Prevăzut cu mîner, cu plăsele. Cf. m ă n u n c h i (II). Brîul încinge lung și lat, Într-însul vîră punga, cuțitul mănuchiat. I. NEGRUZZI, S. II, 136, cf. TDRG. - Pl.: mănunchiați, -te. – Și: (regional) mănuchiát, -ă adj. – V. mănunchia.

MĂNUCHIA vb. I v. mănunchia.

MĂNUCHIÁT, -Ă adj. v. mănunchiat.

MĂNUNCHIÁ vb. I. Tranz. (Rar) 1. A lega, a strînge (în) mănunchi (I 1, 2, 3); a înmănunchia. Un pămătuf de busuioc mănunchiat prin o zdreanță, ap. TDRG. 2. A pune mîner unui obiect. Cf. m ă n u n c h i (II). Cf. TDRG. – Prez. ind.: mănunchez. – Și: (regional) mănuchiá vb. I. COSTINESCU. – V. mănunchi.