mâniecie sf [At: COD. VOR. 158/15 / V: măn~, măniicie / Pl: ~ii / E: mâniac + -ie] 1 (Înv) Înșelătorie. 2 (Îvr) Plăcere imorală.

măniecie sf vz mâniecie

mîniecíe f. (d. mîniac). Vechĭ. Scamatorie. – În Cod. Vor. 157, 13, mîniicie.

mâniecie s.f. (înv.) scamatorie, șarlatanie.

MÎNIECIE s.f. (Mold.) Bătaie de joc. A: Aceaia nu iaste cruce, ce-i o măniecie. VARLAAM. Batjocurează pre ai noștri mari dzei, numind facerile lor basne și mîniecii. DOSOFTEI, VS. // C: Aceaea nu iaste cruce, ce iaste o mîniecie și o giuchereaie. C 1727, 33^r. Etimologie: mîniac + suf. -ie. Vezi și mîniac, mîniecitură. Cf. băsău (8), mascara (2), prohită.

MĂNIECÍE s. f. v. mîniecie.

MÎNIECÍE s. f. 1. (Învechit) Scamatorie; înșelătorie, șarlatanie; bătaie de joc. Batjocurează pre ai noștri mari D-zei, numind facerile lor basne și mîniecii. DOSOFTEI, ap. TDRG. Cîndu voru să-ș facî cruce, numai ce mîhîescu cu mâna cumu are amîgi oarece. Aceaia nu iaste cruce, ce-i o măniecie. VARLAAM, C. 49. 2. (Învechit, rar) Petrecere, desfătare murdară, imorală. Destulu e noao, ceia ce au trecutu anii viiației, voia păgîniloru a face îmblîndu întru măniiciile (d e s f ă t ă r i N. TEST. 1648, n e c u r ă ț i i BIBLIA 1688) loru, întru pohtir, întru beții. COD. VOR. 158/15. - Pl.: mîniecii. - Și: măniecie, măniicíe s.f. – Mîniac + suf. -ie.