lăbărțat, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) ~bâr~ / Pl: ~ați, ~e / E: lăbărța] 1 (D. îmbrăcăminte, țesături) Care s-a lărgit în mod exagerat Si: (reg) lăbărțos (1). 2 (Pex; d. îmbrăcăminte, țesături) Deformat. 3 (D. trup, părți ale trupului) Care s-a umflat și atârnă Si: (reg) lăbărțos (3). 4 (D. convoaie, grupuri etc.) Care se întinde neregulat Si: (reg) lăbărțos (4). 5 (Fam; d. oameni) Care s-a întins în mod neplăcut Si: (reg) lăbărțos (5). 6 (D. scris) Cu litere prea mari și distanțate Si: (reg) lăbărțos (6). 7 (D. cărți, opere literare, stil) Lipsit de concizie Si: prolix, (fam) diluat, (reg) lăbărțos (7). 8 (Fig; d. gesturi, atitudini, stări de spirit) Necoordonat. 9 (Pex; fig; d. gesturi) Larg. 10 (Fig; d. strigăte, chiote etc.) Lipsit de vigoare Si: (reg) lăbărțos (8). 11 (Fig; d. vorbire, cântec) Tărăgănat. 12 (Reg; fig; d. oameni) Îngâmfat.

LĂBĂRȚAT, -Ă, lăbărțați, -te, adj. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Care și-a stricat forma, care s-a lărgit prea mult. V. deformat. Unul cu haine roase și lăbărțate. PAS, Z. I 151. ◊ Fig. Alt căruțaș, unul voinic, lăbărțat din picioare ca un rățoi. CAMILAR, N. II 321. Purta îmbrăcămintea de paiață, Pe-un trup de broască, slab și lăbărțat. LESNEA, I. 46. ◊ (Substantivat) Brațe voinice îl țineau zdravăn și lăbărțatul răcnea. CAMILAR, N. II 321. ♦ (Despre scris) Cu litere late, nelegate, prea distanțate. (Adverbial) În cîteva locuri, mîini fricoase au tras desenuri în fugă: un nas, sub care scrie lăbărțat «nasul lui Procopie». BASSARABESCU, S. N. 101. 2. Fig. (Despre gesturi) Lipsit de vigoare, moale, neprecizat. Un gest lăbărțat al mîinii, ca o făgăduială pentru viitor. ARDELEANU, D. 34. ♦ (Despre stil) Lipsit de conciziune, cu dezvoltări prea mari, umflat. ♦ (Despre felul de a vorbi) Rar, tărăgănat. Glasul muzical, răsfățat, puțin cam lăbărțat al Zoei lăsă un ecou îndelung în tăcere. DUMITRIU, N. 107.

LĂBĂRȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A SE LĂBĂRȚA. 2) (despre scris) Care este neglijent și cu distanțe prea mari între litere. 3) (despre stil) Care se caracterizează prin amănunte de prisos. 4) (despre vorbire) Care este rar și monoton; tărăgănat. 5) (despre mers) Care este lipsit de eleganță; greoi și legănat. /v. a se lăbărța

lăbărțat a. 1. destins, moale, lăsat în jos: are gura lăbărțată PANN; 2. fig. destrămat: cu hăinuța lăbărțată PANN. [Alterat poate din răbălțat, destins (v. bălțit)).

lăbărța [At: BREZOIANU, A. 577/18 / V: (reg) ~bâr~ / Pzi: ~țez / E: ml rebalteare] 1-2 vtr A (se) lărgi în mod exagerat. 3-4 vtr (Pex) A (se) deforma. 5-6 vtr A (se) umfla, făcând să atârne. 7-8 vtr (D. convoaie, grupuri etc.) A (se) întinde neregulat. 9 vr (Fig; d. oameni) A se întinde în mod neplăcut. 10 vr (Reg; fig) A se îngâmfa.

lăbârța v vz lăbărța

lăbârțat, ~ă a vz lăbărțat

LĂBĂRȚA, lăbărțez, vb. I. Refl. A se lărgi, a se desface, a se întinde neregulat, a se deforma. Haina s-a lăbărțat. ▭ Detașamentele s-au lăbărțat... soldații nu mai păstrau rîndul. PAS, Z. III 54. ◊ Fig. Consfătuirea se înmuia și se lăbărța. REBREANU, R. I 135. ◊ Tranz. Orașul își lăbărța sub deal deșirările lui de uliți. MACEDONSKI, O. III 48. Atunci nucul se-ntristează, Ramurile-și crăcănează, Spre pămînt le lăbărțează. ȘEZ. VII 44.

A SE LĂBĂRȚA mă ~ez intranz. pop. A crește excesiv în dimensiuni (mai ales în lățime), pierzând forma; a se lăți. /Orig. nec.

lăbărțéz v. tr. (cp. cu bălțesc). Fam. Lărgesc, diformez: a lăbărța niște ghete. V. refl. Ghete lăbărțate. Gură lăbărțată, gură mare cu buze dezbălăzate.

!lăbărța (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se lăbărțează, imperf. 3 pl. se lăbărțau; conj. prez. 3 să se lăbărțeze; ger. lăbărțându-se

lăbărța (a ~) vb., ind. prez. 3 lăbărțează

lăbărța vb., ind. prez. 1 sg. lăbărțez, 3 sg. și pl. lăbărțează

LĂBĂRȚAT adj. v. întins.

LĂBĂRȚAT adj. lărgit. (Haină ~.)

LĂBĂRȚA vb. v. întinde.

LĂBĂRȚA vb. a se lărgi. (Haina s-a ~.)

lăbărța (lăbărțez, lăbărțat), vb. refl. – A decădea, a se prăbuși, a ceda, a-și pierde forma îmbrăcămintea sau încălțămintea purtată prea mult. Origine expresivă. Pare a fi o var. a lui dăbălăza, prin intermediul unei var. (de)-lăbăza, cu infixul r, ca și în alte cazuri de creații spontane, (cf. hîra-hîrța, hanță-handră, fleață-fleoarță etc.). Cf. sb. labrcnuti „a valora puțin”, care, de asemenea, pare de origine expresivă. După Cihac, II, 163, pus în legătură cu sb. labrnja „rît”. DAR propune un der. puțin probabil de la bîrță cu pref. re- (cf. Dacor., III, 818); și Scriban leagă pe lăbărța cu bălți. – Der. lăbărțătură.