lulă sf [At: LB / Pl: ~le / E: srb lula] (Ban) 1 Lulea (1). 2 (Pan) Țeavă dreaptă sau încolăcită de la cazanul de țuică.

luleá f., pl. ele (turc. [d. pers.] lule). Pipă, țeavă cu un rezervoriŭ la capăt de pus tutun p. fumat. Fam. Păhăruț: o lulea de rachiŭ. Adv. Foarte beat orĭ înamorat: beat lulea. A lua luleaŭa Neamțuluĭ, a te îmbăta. – În est și lĭuleá. În Ban. lulă (sîrb. lula). V. cĭubuc.

LULĂ s. v. lulea, pipă.

lulă s. v. LULEA. PIPĂ.

lulă, lule, s.f. – Cep la butoi: „Fă bine și ia custura / Și te du și taie lula / Și împle la druște gura” (Grai. rom., 2000). – Der. din lulea (< tc. lule); pentru reg. lulă (Banat), Scriban indică srb. lula; din srb. lula (MDA).