LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (Învechit) Titlu de mare demnitar în ierarhia boierilor romîni din timpul orînduirii feudale. Mihnea porunci pivnicerilor să iasă și să-l lase singur cu logofătul. ODOBESCU, S. A. 97. Lăpușneanul se puse în capul mesei, avînd în dreapta pe logofătul Trotușan. NEGRUZZI, S. I 150. Continuatorul lui Miron a fost fiul său, logofătul Nicolaie Costin. BĂLCESCU, O. I 62. ◊ Mare logofăt = (în Moldova) întîiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmînd după «ban». Miron Costin, care au fost mai pre urmă logofăt mare. BĂLCESCU, O. I 184. Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt. Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt. Logofăt de obiceiuri = maestru de ceremonii. Logofăt de taină = secretar particular domnesc. Logofătul său de taină (secretarul)... îi dete în mînă o scrisoare. FILIMON, C. 140. ♦ Șeful cancelariei domnești. 2. (Învechit) Secretar, scriitor (într-o cancelarie). (Ironic) Logofete brînză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu și vai prin buzunări. CREANGĂ, A. 11. 3. (În orînduirea burghezo-moșierească) Vătaf; (mai demult) căpetenia isprăvniceilor și a feciorilor boierești din serviciul unei moșii, însărcinat cu supravegherea lor și cu transmiterea ordinelor date de stăpîn. Domnul Cristea i-a trimis veste printr-un logofăt călare. SADOVEANU, M. C. 137. Logofătul, zice mereu... că boierul se ține de vorbă cînd făgăduiește. REBREANU, R. I 205. Logofete Ioane... Am venit să mă jăluiesc. ALECSANDRI, T. I 212.