locțiitor, ~oare smf [At: CR (1829), 154²/16 / V: (înv) ~coț~, ~coținător, locuiț~, ~cuiținător, locuț~, ~cuținător / P: ~ți-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: loc + țiitor cdp fr lieutenant] Persoană care ține locul alteia într-o funcție și care îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia Si: suplinitor, (înv) substitut, (îvr) locținer, locuținent.

LOCȚIITOR, -OARE, locțiitori, -oare, s. m. și f. Persoană care ține locul titularului unui post de conducere și îndeplinește o parte din sarcinile acestuia. V. locotenent (2). La deschiderea expoziției a asistat și locțiitorul ministrului culturii. ▭ Fusese chemat în cortul lui Fuad-pașa pentru a i se citi firmanul prin care era numit locțiitor domnesc al țării. BOLINTINEANU, O. 252. V-am poftit... ca să v-adunați aici, dumneta ca marele postelnic, dumneta ca locțiitor de ghenerar miliției. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ Locțiitor politic = ofițer care ține locul comandantului și are în sarcină munca de educație politică în unitatea respectivă.

LOCȚIITOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Persoană care deține provizoriu un post de titular; înlocuitor. 2) Persoană care ocupă al doilea loc într-o ierarhie administrativă. ~orul directorului. ~orul președintelui. [Sil. -ți-i-] /loc + suf. ~țiitor

locțiitoare (desp. -ți-i-) s. f., g.-d. art. locțiitoarei; pl. locțiitoare

locțiitoare (-ți-i-) s. f., g.-d. art. locțiitoarei; pl. locțiitoare

locțiitoare s. f. (sil. -ți-i-), g.-d. art. locțiitoarei; pl. locțiitoare

locțiitor

locțiitor, -toare.

LOCȚIITOR s. substitut, (înv.) supleant, vechil. (~ al cuiva într-un post.)

LOCȚIITOR s. substitut, (înv.) supleant, vechil. (~ al cuiva într-un post.)