lipăit², ~ă a [At: UDRESCU, GL. / V: (reg) ~ănit / Pl: ~iți, ~e / E: lipăi¹] 1 (Mun) Care a fost lovit cu palma¹ (1) Si: bătut², pălmuit. 2 (Olt; Ban; îf lipănit) Foarte flămând.

lipăit¹ sn [At: ARDELEANU, D. 52 / V: (reg) lăp~, lep~, ~ănit / Pl: (rar) ~uri / E: lipăi¹] 1 Zgomot caracteristic produs de cineva care merge fără încălțăminte sau în papuci. 2 Zgomot produs de o lovitură dată cu palma¹ Si: pălmuială. 3 Zgomot produs de lovirea unui lichid cu un corp tare. 4 Zgomot caracteristic făcut cu limba de un animal care bea sau mănâncă.

LIPĂIT s. n. Acțiunea de a lipăi și rezultatul ei; zgomotul caracteristic produs de cineva care umblă desculț sau în papuci. Se auzi... același lipăit de papuci spre poartă. ARDELEANU, D. 52.

lăpăi v vz lipăi¹

lăpănit sn vz lipăit¹

leap vz lipăi

leopăi² v vz lipăi

lepăi v vz lipăi¹

lepăit sn vz lipăit¹

lepănit sn vz lipăit¹

lipăi¹ [At: VLAHUȚĂ, N. 123 / V: lep~, (reg) lăp~, leop~, lipăni / Pzi: ~esc, lipăi^[1] / E: lipa + -ăi] 1-2 vti A produce un zgomot specific, mergând fără încălțăminte sau în papuci. 3-4 vti (Pex) A scoate un sunet caracteristic prin lovirea repetată a unui corp solid de alt corp solid. 5-6 vti (Pop) A pălmui (1). 7-8 vi (D. lichide, substanțe vâscoase etc.) (A lovi sau) a fi lovit (de) un corp tare, producând un zgomot caracteristic Si: a pleoscăi. 9-10 vti (D. corpuri solide) A lovi un lichid sau o substanță vâscoasă, producând un anumit zgomot Si: a plescăi, (reg) a plescăni. 11 vi (Reg) A clipi. 12 vt(a) A bea sau a mânca ceva, făcând un zgomot caracteristic cu limba. 13 vi (Rar) A plescăi din buze. 14 vt (Reg; îf lepăi) A cicăli pe cineva. 15 vr (Olt; îf lipăni) A fi lihnit de foame Si: a flămânzi, a hămesi. modificată

lipăni v vz lipăi¹

lipănit², ~ă a vz lipăit²

lipănit¹ sn vz lipăit¹

LĂPĂI¹, lăpăi, vb. IV. Intranz. (Despre unele animale) A bea sau a mînca un aliment lichid, luînd cu limba și făcînd un zgomot caracteristic. Dar cucoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie. CARAGIALE, O. II 268.

LĂPĂI² vb. IV v. lipăi.

LIPĂI, lipăiesc și lipăi, vb. IV. Intranz. A face un zgomot caracteristic, mergînd desculț sau în papuci; a cepăi. Piatra lunecă sub pas, maica-n urmă a rămas... Lipăiește bătrînește și în sine-i se gîndește. DEȘLIU, N. 19. Prin întuneric, picioarele goale ale lui Gudică lipăiau iute în pulbere. DUMITRIU, N. 242. M-am dus, bădie!... spuse lipăind cu picioarele goale pe scări. C. PETRESCU, A. 24. ◊ Tranz. Vin... la fîntînă, lipăind cu tălpi goale pămîntul înghețat al ulițelor. STANCU, D. 23. A trecut într-o dimineață strada, lipăindu-și papucii pe tălpile goale. PAS, Z. I 84. – Variante: lăpăi (SADOVEANU, O. VI 246), lepăi (SADOVEANU, O. III 199), leopăi (REBREANU, R. I 283) vb. IV.

LĂPĂI¹ vb. IV. v. lipăi.

LĂPĂI², pers. 3 lăpăie, vb. IV. Intranz. (Despre animale) A bea sau a mînca un aliment lichid făcînd un zgomot caracteristic cu limba. – Bg. lapam „mănînc, sorb cu lăcomie”.

LEOPĂI vb. IV. v. lipăi.

LEPĂI vb. IV. v. lipăi.

LIPĂI, lipăiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A face un zgomot caracteristic, mergînd desculț sau în papuci. 2. Intranz. (Despre cîini) A bea apa cu zgomot. [Prez. ind. și: lipăi. – Var.: lăpăi, lepăi, leopăi vb. IV] – Din lipa.

A LIPĂI lipăi intranz. 1) A produce un zgomot caracteristic, mergând desculț sau lovind cu palma. 2) (mai ales despre animale) A produce un zgomot caracteristic cu limba, înghițind hrana sau un lichid. /Onomat.

lăpăì v. a linge (vorbind de câini). [Onomatopee: lap! lap!].

lipăì v. a face un sgomot târând încălțămintea. [Onomatopee din lipa-lipa! ce imită sgomotul papucilor la umblat].

leópăĭ saŭ leórbăĭ și -ĭésc, a -í (eo dift.) v. intr. (d. leop și leorbă. V. lipăĭ). Mold. Fam. Flecăresc, lehăĭesc, vorbesc prea mult.

lépăĭ și -ĭésc, V. lipăĭ.

lípa-lípa și lípaĭ-lípaĭ, interj. care arată huĭetu papucilor cînd se izbesc de călcîĭ în mers orĭ al siteĭ cînd cernĭ. – Pin Munt. și lipăĭ-lipăĭ (acc. pe ăĭ). – V. cleap-cleap, tipa-tipa.

lípăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. ca și leopăĭ). Merg izbind papuciĭ de călcîĭ orĭ pleoscăind talpa goală pe pămînt: venea lipăind cu picĭoarele goale (J. Bt. Dat. uĭt. 98). – Și le-: venea lepăind cu picĭoarele desculțe (Sadov. VR. 1911, 3, 325).

!lipăit s. n., pl. lipăituri

lipăit s. n.

lipăit s. n.

lipăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. lipăi, 3 lipăie, imperf. 1 lipăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să lipăi, 3 să lipăie

lipăi (a ~) vb., ind. prez. 3 lipăie, imperf. 3 sg. lipăia; conj. prez. 3 să lipăie

lipăi vb., ind. și conj. prez. 1 sg. lipăi / lipăiesc, imperf. 3 sg. lipăia

lipăi (ind. prez. 1 sg. lipăi, 3 sg. și pl. lipăie)

lăpăesc, -păe 3, -păiam 1 imp.

LIPĂIT s. (reg.) cepăit, tipăit. (~ al unei persoane care merge.)

LIPĂIT s. (reg.) cepăit, tipăit. (~ al unei persoane care merge.)

LIPĂI vb. (reg.) a cepăi, a licăi, a limpi, a tipăi. (~ când merge.)

LIPĂI vb. (reg.) a cepăi, a licăi, a limpi, a tipăi. (~ cînd merge.)

lăpăi, lăpăiesc, vb. intranz. – A bea, a mânca zgomotos. – Formă onomatopeică (Șăineanu); din bg. lapam „mănânc, sorb cu lăcomie” (DLRM); var. a lui lipăi (< lipa + suf. -ăi), cf. bg. lapam (DEX, MDA).