lipai i vz lipa

lăpăi v vz lipăi¹

leap vz lipăi

leopăi² v vz lipăi

lepa i vz lipa

lepăi v vz lipăi¹

lip² i vz lipa

lipa i [At: CARAGIALE, O. I, 176 / V: lip, (reg) lepa, ~i, ~păi / E: fo] 1 Cuvânt care imită sunetul produs prin lovirea repetată a suprafețelor plane a două corpuri. 2 (Rep) Cuvânt care redă zgomotul slab produs de pașii cuiva care merge încet. 3 (Rep; îf lip) Cuvânt care exprimă zgomotul produs uneori de limba unor animale atunci când beau apă.

lipăi¹ [At: VLAHUȚĂ, N. 123 / V: lep~, (reg) lăp~, leop~, lipăni / Pzi: ~esc, lipăi^[1] / E: lipa + -ăi] 1-2 vti A produce un zgomot specific, mergând fără încălțăminte sau în papuci. 3-4 vti (Pex) A scoate un sunet caracteristic prin lovirea repetată a unui corp solid de alt corp solid. 5-6 vti (Pop) A pălmui (1). 7-8 vi (D. lichide, substanțe vâscoase etc.) (A lovi sau) a fi lovit (de) un corp tare, producând un zgomot caracteristic Si: a pleoscăi. 9-10 vti (D. corpuri solide) A lovi un lichid sau o substanță vâscoasă, producând un anumit zgomot Si: a plescăi, (reg) a plescăni. 11 vi (Reg) A clipi. 12 vt(a) A bea sau a mânca ceva, făcând un zgomot caracteristic cu limba. 13 vi (Rar) A plescăi din buze. 14 vt (Reg; îf lepăi) A cicăli pe cineva. 15 vr (Olt; îf lipăni) A fi lihnit de foame Si: a flămânzi, a hămesi. modificată

lipăi^2[1] i vz lipa corectat(ă)

lipăni v vz lipăi¹

LĂPĂI¹, lăpăi, vb. IV. Intranz. (Despre unele animale) A bea sau a mînca un aliment lichid, luînd cu limba și făcînd un zgomot caracteristic. Dar cucoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie. CARAGIALE, O. II 268.

LĂPĂI² vb. IV v. lipăi.

LIP¹ interj. v. lipa.

LIPA interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă sunetul produs de o lovitură de palmă sau de picioarele cuiva care umblă desculț sau în papuci. Lipa-lipa cu papucii toată ziua. STANCU, D. 29. Și au mers, lipa-lipa-lip și tîrșa-tîrșa-tîrș, pînă la vecinul lor greier. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 93. Într-un papuc și-o opincă, lipa-lipa, nea Stănică. PANN. P. V. I 155. – Variantă: lip interj.

LIPĂI, lipăiesc și lipăi, vb. IV. Intranz. A face un zgomot caracteristic, mergînd desculț sau în papuci; a cepăi. Piatra lunecă sub pas, maica-n urmă a rămas... Lipăiește bătrînește și în sine-i se gîndește. DEȘLIU, N. 19. Prin întuneric, picioarele goale ale lui Gudică lipăiau iute în pulbere. DUMITRIU, N. 242. M-am dus, bădie!... spuse lipăind cu picioarele goale pe scări. C. PETRESCU, A. 24. ◊ Tranz. Vin... la fîntînă, lipăind cu tălpi goale pămîntul înghețat al ulițelor. STANCU, D. 23. A trecut într-o dimineață strada, lipăindu-și papucii pe tălpile goale. PAS, Z. I 84. – Variante: lăpăi (SADOVEANU, O. VI 246), lepăi (SADOVEANU, O. III 199), leopăi (REBREANU, R. I 283) vb. IV.

LĂPĂI², pers. 3 lăpăie, vb. IV. Intranz. (Despre animale) A bea sau a mînca un aliment lichid făcînd un zgomot caracteristic cu limba. – Bg. lapam „mănînc, sorb cu lăcomie”.

LĂPĂI¹ vb. IV. v. lipăi.

LEOPĂI vb. IV. v. lipăi.

LEPĂI vb. IV. v. lipăi.

LIPĂI, lipăiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A face un zgomot caracteristic, mergînd desculț sau în papuci. 2. Intranz. (Despre cîini) A bea apa cu zgomot. [Prez. ind. și: lipăi. – Var.: lăpăi, lepăi, leopăi vb. IV] – Din lipa.

LIPA interj. (se folosește, adesea repetat, pentru a imita zgomotul produs de o lovitură cu palma sau de mersul cu picioarele goale ori în papuci). /Onomat.

A LIPĂI lipăi intranz. 1) A produce un zgomot caracteristic, mergând desculț sau lovind cu palma. 2) (mai ales despre animale) A produce un zgomot caracteristic cu limba, înghițind hrana sau un lichid. /Onomat.

lăpăì v. a linge (vorbind de câini). [Onomatopee: lap! lap!].

lipa! int. V. lipăì.

lipăì v. a face un sgomot târând încălțămintea. [Onomatopee din lipa-lipa! ce imită sgomotul papucilor la umblat].

leópăĭ saŭ leórbăĭ și -ĭésc, a -í (eo dift.) v. intr. (d. leop și leorbă. V. lipăĭ). Mold. Fam. Flecăresc, lehăĭesc, vorbesc prea mult.

lépăĭ și -ĭésc, V. lipăĭ.

lípa-lípa și lípaĭ-lípaĭ, interj. care arată huĭetu papucilor cînd se izbesc de călcîĭ în mers orĭ al siteĭ cînd cernĭ. – Pin Munt. și lipăĭ-lipăĭ (acc. pe ăĭ). – V. cleap-cleap, tipa-tipa.

lípăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. ca și leopăĭ). Merg izbind papuciĭ de călcîĭ orĭ pleoscăind talpa goală pe pămînt: venea lipăind cu picĭoarele goale (J. Bt. Dat. uĭt. 98). – Și le-: venea lepăind cu picĭoarele desculțe (Sadov. VR. 1911, 3, 325).

lipa/lipa-lipa interj.

lipăi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. lipăi, 3 lipăie, imperf. 1 lipăiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să lipăi, 3 să lipăie

lipa/lipa-lipa interj.

lipăi (a ~) vb., ind. prez. 3 lipăie, imperf. 3 sg. lipăia; conj. prez. 3 să lipăie

lipa/lip interj. (lipa-lipa/lipa, lipa)

lipăi vb., ind. și conj. prez. 1 sg. lipăi / lipăiesc, imperf. 3 sg. lipăia

lipăi (ind. prez. 1 sg. lipăi, 3 sg. și pl. lipăie)

lăpăesc, -păe 3, -păiam 1 imp.

LIPĂI vb. (reg.) a cepăi, a licăi, a limpi, a tipăi. (~ când merge.)

LIPĂI vb. (reg.) a cepăi, a licăi, a limpi, a tipăi. (~ cînd merge.)

lipa interj. – Exprimă zgomotul de tropăială. Creație expresivă, cf. liop, care exprimă zgomotul bătăii din palme, și lap. Relațai cu a lipi (Tiktin) este puțin probabilă. – Der. lipăi, vb. (a tropăi; a face zgomot cu încălțămintea); lipăială, s. f. (tropăială).

lăpăi, lăpăiesc, vb. intranz. – A bea, a mânca zgomotos. – Formă onomatopeică (Șăineanu); din bg. lapam „mănânc, sorb cu lăcomie” (DLRM); var. a lui lipăi (< lipa + suf. -ăi), cf. bg. lapam (DEX, MDA).