LINARIȚĂ, linarițe, s. f. Plantă erbacee cu frunze asemănătoare cu cele de in, cu flori galbene și cu fructe în formă de capsule, conținând semințe aripate; inișor-de-alior (Linaria vulgaris). [Var.: linăriță s. f.] – Cf. lat. Linaria, denumirea științifică a plantei.

linariță sf [At: BRANDZA, FL. 352 / V: ~năr~ / Pl: ~țe / E: cf lat Linaria] (Bot; reg) Plantă erbacee anuală, din familia scrofulariaceelor, răspândită în zonele temperate ale Europei și ale Asiei, cu frunze înguste, asemănătoare cu ale inului, flori galbene, albastre sau violete, de forma gurii-leului, dispuse în ciorchini, cu fructe capsule conținînd semințe aripate, folosită în medicina populară Si: (pop) buruiană-de-in, gura-mâței, in-sălbatic, inărică, inișor, inișor-de-alior, lânăriță (Linaria vulgaris).

LINARIȚĂ, linarițe, s. f. Plantă erbacee cu frunze asemănătoare cu cele de in, cu flori galbene și cu fructe în formă de capsule, conținând semințe aripate; inișor-de-alior (Linaria vulgaris). [Var.: linăriță s. f.] – Cf. Linaria (numele științific al plantei).

LINARIȚĂ, linarițe, s. f. Plantă erbacee cu frunzele asemănătoare cu cele de in, cu flori galbene și ale cărei fructe sînt capsule cu semințe plane, aripate (Linaria vulgaris ).

LINARIȚĂ ~e f. Plantă erbacee cu frunze înguste și cu flori galbene, dispuse în ciorchine la vârful tulpinii. /linaria (nume științific) + suf. ~iță

linăriță sf vz linariță

BURUIANĂ, ❍BURIANĂ (pl. -ieni) sf. 🌿 1 Plantă ierboasă care crește, fără a fi cultivată, pe cîmp, pe locurile semănate, prin grădini, etc., iarbă rea, iarbă sălbatică, bălărie: îngrădirile se părăduesc, pămîntul s’acopere de buruiană VLAH.; buruiana crescuse naltă și abia se mai zărea în fund ODOB.; proverb: buruiana proastă crește și pe piatră sau buruiana rea crește și în drum; buruieni se găsesc și în grădina cea mai bună; se sperie de toate buruienile PANN., despre cineva foarte fricos, care se sperie și de umbra lui ¶ 2 Iarbă de leac, plantă întrebuințată ca mijloc de vindecare: chemă pe împărăteasă și-i dete buruienile să le fiarbă și să le bea ISP. ¶ 3 ~-CÎINEASCĂ¹ – BREIU¹; – ~-CÎINEASCĂ² = TREPĂDĂTOARE¹; – ~-DE-ABUBĂ = PĂPĂLĂU; – ~DE-CEAS-RĂU = VETRICE 1; – ~DE-CEL-PERIT= VENTRILICĂ1 – ~DE-CINCI-DEGETE, plantă ierboasă, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri lungi, cu flori mari, galbene, dispuse într’un corimb la vîrful tulpinei; numită și „găinuță”, „gălbenușe” sau „scrîntitoare” (Potentilla recta) (🖼 679); – ~DE-DALAC-LĂSNICIOR; – ~-DE-FRIGURI¹ TRAISTA-CIOBANULUI; – ~-DE-FRIGURI² = LAPTELE-CUCULUI¹; – ~-DE-FRIGURI³ 👉 FRIG 5, BOGLARI; – ~-DE-IN = LINARIȚĂ; – ~-DE-LUNGOARE, BURUIANA-LINGOAREI = LEUȘTEAN; – ~-DE-NEGEI¹, BURUIANĂ-MĂGĂREASCĂ AIOR² ; – ~-DE-NEGEI² = LAPTELE-CÎINELUI¹; – ~ -DE-NEGEI³ LAPTELE-CUCULUI¹;- ~-DE-TRÎNJI = IARBĂ-DE-ȘOALDINĂ; – ~-PORCEASCĂ, plantă ierboasă cu rădăcina groasă, cu frunzele acoperite cu peri albi și aspri, cu flori galbene, dispuse în capitule (Ilypochoeris radicala) (🖼 680); – -PUCIOASĂ = IARBĂ-PUTUROASĂ; – BURUIANA-SURPĂTURII, mică plantă ierboasă, de un verde-deschis sau gălbue, cu flori verzui; numită și „boșoroagă” sau „,sincerică” (Scleranthus annuus) (🖼 681); -BURUIANA-VIERMELUI -PUNGULIȚĂ; – BURUIENI-DE-CEL-PERIT = VENTRILICĂ; – BURUIENI- DOMNEȘTI = VÎZDOAGĂ [sl. burjanŭ].

GURĂ (pl. -ri) sf. 1 🫀 Partea feței, la om, compusă din buze, dinți și gingii, din partea dinăuntru a bucilor, cerul gurii, etc., în care se introduc alimentele și pe unde iese vocea (🖼 2486): a deschide, a închide, a căsca gura; a umbla cu gura căscată ¶ 2 Tot astfel la animale: gura calului, boului, pisicii; a scoate (a scăpa) din gura lupului; (P): ce intră în gura lupului nu se mai scoate; a țipa ca din gura șarpelui ¶ 3 pr. ext. și pr. anal. Intrarea, deschizătura unui loc, unui obiect oare-care: gura peșterii, pivniței, podului, sobei, cuptorului; gura sticlei; gura sacului; gura tunului, gura țevii, canalului; o pulbere fină de aur... se împrăștie în sus. ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan (VLAH.) ¶ 4 👕 Gura cămășii, deschizătura de la gît și piept, prin care intră capul, cînd se îmbracă ¶ 5 🫀 Se zice despre cavitatea gurii considerată din punctul de vedere al alimentelor ce se introduc într’însa: a duce ceva la ~: a fi cu gura plină; abia au mălaiu de ~ (DLVR.); nu pusese femeia nimic în ~ de trei zile (CAR.); (P): pînă nu mănînci usturoiu, nu-ți miroase gura; (P): Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în ~; mură în ~, de-a gata, fără să-și dea cea mai mică osteneală: era un pierde-vară care aștepta să-și dea cineva mură în ~ (ISP.); n’am pus nimic în ~, n’am mîncat nimic; a-i lua pîinea de la ~, a-l lipsi de cîștig, de mijloacele de existență; a-și pune gura la cale, a mînca; de-ale gurii, mîncare, hrană: de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de ajuns și de rămas (VLAH.); a-i lăsa gura apă 👉 APĂ; a trăi de la mînă pnă la ~, a avea abia strictul necesar pentru traiu; a uita de la mînă pînă la ~, a uita ușor, imediat ¶ 6 Îmbucătură cît poate băga cineva în gură: pentru o ~ de iarba, lua vita Românului din bătătură (VLAH.) ¶ 7 Înghițitură, dușcă: să sorb și eu o ~ de apă pe gurguiul ulciorului (DLVR.) ¶ 8 Sărutare, guriță ¶ 9 Despre partea exterioară a gurii: a avea o ~ mare, o ~ cît o șură; a săruta pe ~; să rîdă, pînă li s’o duce gura la urechi (CRG.); a se uita cu gura căscată; a rămînea cu gura căscată, a rămînea uimit, încremenit; a fi cu pîntecele (sau) cu borțul la ~, a fi borțoasă (cu pîntecele tare umflat) ¶ 10 Se zice mai ales despre gură ca organ al glasului și al vorbirii: vorbă, zisă, spusă; voce, glas; gălăgie, sgomot: am aflat-o din gura lui, e bun de ~, e vorbăreț, știe să vorbească, să se apere; ~ de aur 👉 AUR 4; rău de ~, căruia-i place să se certe, să strige, să înjure; ce are în inimă, are și în ~; (P): gura păcătosului adevăr grăiește; în ~ cu Dumnezeu și în inimă cu dracul; îi merge gura ca melița, îi toacă gura într’una, îi umblă gura ca o moară (stricată), vorbește într’una, nu mai tace din gură; 👉 CHIRIE 1; a tăcea din ~; și pune lacăt la ~; pune-ți frîu la ~ și lacăt la inimă (PANN); a vorbi cu gura pe jumătate; cu jumătate de ~ (CRG.), cu glas domol, fără curaj; a închide, a astupa gura cuiva, a-l sili, a-l hotărî să tacă; a i se muia gura (CRG.), a nu mai striga, a nu mai îndrăzni să facă gălăgie; e numai gura de el, despre cineva care strigă numai, dar nu e în stare să facă ceva; în gura mare, cu glas tare; a face ~, a striga, a face gălăgie; a da o ~, a ocărî; chemă slujitorii și le dete o ~ de-or pomeni-o (ISP.); a-i lus vorba din ~, a spune tocmai ceea ce altul era să spună; gura lumii, ceea ce vorbește lumea despre cineva, ceea ce critică lumea; a se lua după gura cuiva. a se uita la gura cuiva (CRG.), a crede tot ce spune altul; a-l lua gura pe dinainte, a spune din greșală un lucru ce ar fi voit să-l ascundă; a apuca cu gura, a sări să vorbească înaintea altuia: sistemul lor era de a nu asculta nici o jeluire, ci de a apuca cu gura înainte (I.-GH.) ¶ 11 Putința de a vorbi: ielele i-au luat gura și picioarele (CRG.) ¶ 12 🎖️ Piesă de artilerie, tun: gura de foc ¶ 13 🌍 Brațul, partea unui rîu la vărsarea lui în altă apă: gurile Dunării ¶ 14 Începutul unei țesături: gura pînzei; Ⓕ a lega gura pînzei, a pune capăt săraciei, lipsei, a se înstări ¶ 15 Tăiș: gura sabiei; iarba coaptă le fișie în gura coasei (IRG.) ¶ 16 🔧~ de broasca 👉 BROASCĂ ¶ 17 ~ de ham, partea hamurilor care acopere pieptul calului, numită și „pieptul hamului”; „pieptar” (🖼 2487): tovarășul lui se opitea voinic în gura de ham; clopoțeii aninați de gurile hamurilor zuruiau vesel (ALECS.) ¶ 18 🌿 GURA-LEULUI, plantă, originară din Europa meridională, cu flori roșii purpurii sau albe, cu gîtul mai adesea galben; numită și „gura-mielului”, „gura-moroiului” sau „gura-ursului” (Antirrhinum majus); GURA-LUPULUI, plantă ierboasă cu flori albastre-violete, ce crește prin păduri și tufișuri (Scutellaria altissima) (🖼 2489); GURA-MÎȚEI = LINARIȚĂ; GURA-PAHARULUI = TUFĂNICĂ [lat. gula].

IN¹ (pl. inuri) sn. 🌿 1 Plantă textilă, cu paiul, drept, cu foi mici ascuțite și flori albastre sau albe, din ale cărei fibre topite (muiate în apă), bătute, melițate, dărăcite și pieptanate, se prepară un fuior din care se țes diferite pînzeturi; din semințele ei se prepară un uleiu sicativ și se fac cataplasme (Linum usitatissimum) (🖼 2646): pînză de ~; sămînță de ~ ¶ 2 ~-DE-CÎMP = INEAȚĂ 2; ~-SĂLBATEC = LINARIȚĂ.

INĂRICĂ sf. 🌿 = LINARIȚĂ.

linariță s. f., g.-d. art. linariței; pl. linarițe

linariță s. f., g.-d. art. linariței; pl. linarițe

linariță s. f., g.-d. art. linariței; pl. linarițe

LINÁRIȚĂ (< lat.) s. f. Gen de plante erbacee, anuale și perene din familia scrofulariacee (Linaria). Are peste 150 de specii, răspândite în regiunile cu climă temeprată din Europa, Asia și America. Cea mai cunoscută este l. comună, plantă medicinală și nectariferă. Unele specii sunt cultivate ca plante decorative.

LINARIA L., LINARIȚĂ, fam. Scrophulariaceae. Gen originar din America de N și emisfera nordică a globului, cca 75 specii, plante erbacee, anuale, bienale sau vivace, cîteva semilemnoase. Înfloresc vara. Flori galbene, albe, violete, purpur (corolă pintenată, gîtul corolei închis de unflătura buzei de jos, buza superioară curbată sau revolută). Inflorescență în formă de spic, paniculă sau racem. Frunze lungi, înguste, liniare, lanceolate sau ovate, verzi-deschis-argintii, glabre.

LINARIȚĂ s. (BOT.; Linaria vulgaris) (reg.) inărică, jale, buruiană-de-in, floarea-jelei, gura-mâței, inișor-de-alior, in-sălbatic.

LINARIȚĂ s. v. parpian.

linariță s.f. (bot.) 1 Linaria vulgaris; <reg.> bumbac-de-câmp, buruiană-de-in, firicică, floarea-jelei (v. floare), gura-mâței (v. gură), in-sălbatic, inărică, ineț, inișor-de-alior, jale², lânăriță, liliom, lup, sculătoare (v. sculător), trăpănag, <înv.> linărică. 2 (reg.) v. Parpian (Antennaria dioica).

linariță s. v. PARPIAN.

LINARIȚĂ s. (BOT.; Linaria vulgaris) (reg.) inărică, jale, buruiană-de-in, floarea-jelei, gura-mîței, inișor-de-alior, in-sălbatic.