lexicografie sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: (îvr) ~ii / E: fr lexicographie] 1 Disciplină a lingvisticii care stabilește principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor. 2 Activitate de elaborare a dicționarelor, constând în înregistarea alfabetică și cercetarea cuvintelor, expresiilor etc. unei limbi, unui dialect, unui domeniu etc. considerate în forma și mai ales în semnificația lor. 3 Totalitate a dicționarelor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-un domeniu etc. 4 (Îvr) Glosar. 5 (Îvr) Dicționar. 6 (Îvr) Studiu didactic al lexicului limbilor clasice.

LEXICOGRAFIE s. f. Știința și practica întocmirii dicționarelor. Lexicografia este o știință nouă în țara noastră și de aceea ea întîmpină greutăți inerente începutului. L. ROM. 1953, nr. 5, 9.

LEXICOGRAFIE s.f. Știința și practica întocmirii dicționarelor. [Gen. -iei. / < fr. lexicographie, cf. gr. lexikon – lexic, graphein – a scrie].

LEXICOGRAFIE s. f. 1. ramură a lingvisticii care stabilește principiile și metodele întocmirii dicționarelor. 2. totalitatea dicționarelor de care dispune o limbă, un domeniu. (< fr. lexicographie)

LEXICOGRAFIE f. 1) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul teoriei și practicii elaborării dicționarelor. 2) Ansamblu de dicționare (elaborate într-o țară, într-o epocă sau într-un domeniu). [G.-D. lexicografiei; Sil. -co-gra-] /<fr. lexicographie

lexicografie f. știința lexicografului.

*lexicografíe f. (d. lexicograf). Știința lexicografuluĭ, știința de a face dicționare.

lexicografie (desp. -co-gra-) s. f., art. lexicografia, g.-d. lexicografii, art. lexicografiei

lexicografie (-co-gra-) s. f., art. lexicografia, g.-d. lexicografii, art. lexicografiei

lexicografie s. f. (sil. -gra-), art. lexicografia, g.-d. lexicografii, art. lexicografiei

LEXICOGRAFIE s. f. (< fr. lexicographie, cf. gr. lexikon „lexic” < lexis „cuvânt” + graphein „a scrie”): ramură a lingvisticii care stabilește principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor.

LEXICOGRAFÍE (< fr. {i}; {s} gr. lexikon „dicționar” + graphein „a scrie”) s. f. Disciplină a lingvisticii care stabilește principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor (selecția cuvintelor-titlu care determină mărimea și natura viitorului dicționar, aranjarea termenilor în funcție de o anumită ordine: cronologică, logică etc., stilul definițiilor alegerea exemplelor – citate sau fraze elaborate de autor, modul de tratare al omonimiei, polisemiei, sinonimiei, introducerea neologismelor). Primele culegeri de cuvinte au fost întocmite încă din Antichitate, în special în mediul alexandrin, unde au fost întocmite liste cu termeni poetici. Acestora le-a urmat în mediul roman și bizantin diferite culegeri de cuvinte privind în special anumite discipline. Pentru perioadele următoare pot fi menționate în lumea europeană, lucrările: Etimologicarum sive originum libri XX, cunoscută ca „Etymologiae” a lui Isidor din Sevilla (sec. 6-7), cu un caracter universal și enciclopedic, întocmit pe baza lucrărilor fraților R. și H. Estienne, Thesaurus Linguae Latinae și Thesaurus Linguae Grecae; Glossarium mediae et infimae latinitatis (1678) de Ch. Du Cange, Totius latinitatis lexicon (1711) de E. Forcellini. Bazele l. moderne au fost puse de S. Johnson (pentru limba engleză), E. Littré și P. Larousse (pentru limba franceză). ♦ Totalitatea dicționarelor dintr-o epocă.