LIOTĂ, liote, s. f. (Pop. și fam.) Grămadă, mulțime (de ființe), gloată. – Din bg., sb. lihota.

liotă sf [At: JIPESCU, O. 34 / P: li-o~ / V: (Reg) leo~, leao~, leho~, lioa~, leoa~, loae~, loe~ / A și: lio~^[1] / Pl: ~te / E: bg лихота, srb lihota] (Pfm; mpl; udp „de”) 1 Grup mare de oameni. 2 (Pex) Grup mare de ființe Si: ceată, droaie, gloată, mulțime. 3 (Fig) Număr mare de ani Si: mulțime. 4 (Spc) Totalitate a celor care locuiesc împreună, formând o familie Si: (irn) familie. modificată

LIOTĂ, liote, s. f. (Pop. și fam.) Grămadă, mulțime (de ființe), gloată. – Din bg., scr. lihota.

LIOTĂ, liote, s. f. Grămadă, mulțime, droaie, gloată. Peste liotă, mai mare era Ivan. STANCU, D. 201. A fost odată un rumîn sărac, care mai avea pe cap și o liotă de copii. VISSARION, B. 93. Ș-o-nțolit liota de frați ce-i avea. ȘEZ. XXIII 54. Ștefan-vodă cînd sosea Cu oastea, cu liota Pe voinic îl întîlnea. TEODORESCU, P. P. 502. ◊ Fig. Crede-mă pe mine, care-s chinuit de atîta liotă de ani. POPA, V. 98. – Pronunțat: li-o-.

LIOTĂ ~e f. rar Mulțime neorganizată; adunătură; gloată. [Sil. li-o-] /<bulg., sb. lihota

liotă (leotă) f. ceată numeroasă: cu liota de copii după dânșii ISP. atâta leotă de lume ISP. [Cf. Mold. (Suceava) glàotă, copii (= gloată)].

líotă f., pl. e (bg. rut. lihotá, viclenie, prefăcătorie, pol. lichota, nevoĭe, nevoĭaș, d. vsl. lihŭ, de prisos [Bern. 1, 718]. Cp. cu piotă). Vest. Mold. sud. Iron. Mulțime, gloată, ceată, potaĭe, pojijie: o liotă de Arabĭ (ChN. 1, 242), de Jidanĭ, de copiĭ. – Și leáotă și leáhotă (ea dift.).

leaotă sf vz liotă

leáotă, V. liotă.

liotă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. liotei; pl. liote

liotă (pop., fam.) s. f., g.-d. art. liotei; pl. liote

liotă s. f., pl. liote

liotă

liotă, -te.

LIOTĂ s. v. bandă, buluc, ceată, cârd, droaie, gloată, grămadă, grup, mulțime, pâlc, stol.

liotă s. v. BANDĂ. BULUC. CEATĂ. CÎRD. DROAIE. GLOATĂ. GRĂMADĂ. GRUP. MULȚIME. PÎLC. STOL.

liotă (liote), s. f. – Bandă, trupă, mulțime. – Var. lea(h)otă. Origine îndoielnică. După Candrea și Scriban, din bg., sb., rut. lihotá, pol. lichota „lucru inutil” sau „lucru rău”, din sl. lichŭ „inutil” (cf. Berneker 718); dar der. nu este clară. După Tiktin, din germ. med. ljute (› germ. Leute) „oameni”, care e și mai puțin sigur. Probabil trebuie pornit de la rădăcina expresivă leo-, cf. leoarbă, li(o)păi, leurdă, cu finala ca în pihotă.

liotă, liote s. f. (pop.) grămadă, mulțime (de ființe), gloată