LĂUDĂTÓR, -OÁRE, lăudători, -oare, s. m. și f. Persoană care laudă. ◊ Expr. A-i fi murit (cuiva) lăudătorii, se spune ironic despre cineva sau cuiva care se laudă singur. [Pr.: lă-u-] – Lat. laudatorius sau – lăuda + suf. -ător.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
ionel_bufu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
lăudătoáre s. f. (sil. lă-u-), g.-d. art. lăudătoárei; pl. lăudătoáre
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
lăudătór s. m. (sil. lă-u-), pl. lăudătóri
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
LAUDATOR TEMPORIS ACTI (lat.) lăudător al vremurilor trecute – Horațiu, „Ars poetica”, 173. Vers îndreptat împotriva celor care idealizează trecutul, negăsind nimic de preț în contemporaneitate.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a-i muri cuiva lăudătorii expr. 1. a fi plin de sine, a fi încântat / mândru de propria persoană. 2. a se lăuda întruna.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink