2 intrări

43 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

LATI f. mai ales art. Limba latinilor. /<lat. latinus, fr. latin

LATIN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație indo-europeană stabilită la sfârșitul milen. 2. î. H. În provincia Latium din Italia Centrală; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2. Adj. Care aparține Latiumului sau latinilor (1), privitor la Latium ori la latini; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

latin, ~ă [At: URECHE, L., 61 / A și: (îvp) latin / V: (îvp) lăt~, let~ / Pl: ~i, ~e / E: lat latinus, -a, -um, fr latin, it latino] 1-2 smf a (Îrg) Catolic. 3-4 smf, a (Îrg) Greco-catolic. 5-6 smf, a Păgân. 7 smf (Pex; îvp; îf lătin) Străin. 8-9 smf, a (Pex; prt) (Om) perfid. 10-11 smf, a (Pex; prt) (Om) lacom. 12 smf (Reg) Om mare și greoi. 13 smf (Liv) Cruciat. 14-15 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a provinciei antice Latium. 16-17 smf, a (Pex) (Persoană) care făcea parte din populația de bază a oricărei provincii italice din Imperiul Roman. 18-19 smf, a (Persoană) originar(ă) din provincia antică Latium. 20-21 smf, a (Persoană) originar(ă) din oricare provincie italică din Imperiul Roman. 22 smp Populație a provinciei antice Latium. 23 smp (Pex) Populație a întregului teritoriu italic din Imperiul Roman. 24-25 a Care aparține latinilor (22-23). 26-27 a Referitor la latini (22-23). 28-29 a Caracteristic latinilor (22-23). 30 a (Mrn; îs) Velă (sau pânză) ~ă Velă de formă triunghiulară. 31 a (Înv; îs) Cifră ~ă Cifră romană. 32 sf Limbă vorbită de latini (23) Si: (înv) latinie (1). 33 sf (Pex) Obiect de învățământ în cadrul căruia se predă latina (32) Si: (înv) latinie (2). 34 a (Spc) Care aparține limbii latine (32). 35 a (Spc) Care este scris în limba latină (32). 36 a (Spc) De limbă latină (32). 37 a (Îs) ~na clasică (sau literară) Latină (32) folosită în cuprinsul Imperiului Roman în scris, mai ales de către persoanele instruite. 38 a (Îs) ~na populară (sau, înv, poporană ori vulgară) Latina (32) folosită de populația neinstruită. 39 a (Îs) ~na târzie Latină (38) folosită în epoca imediat anterioară formării limbilor romanice. 40 a (Îs) ~na medievală Latină (32) folosită în țările Europei occidentale și centrale ca limbă a actelor publice și particulare. 41 sfp Litere ale alfabetului latin (34). 42 smf Persoană ce aparține uneia dintre populațiile romanice neolatine. 43 smf (Mpl) Romanitate. 44 a Romanic.

LATIN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

LATIN2, -Ă, latini,-e, s. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia.

LATIN1, -Ă, latini, -e, adj. Care se referă la Latium, care provine din acest ținut al Italiei antice, roman; p. ext. care se referă la limba și literatura romanilor. Constatăm... așa cum era de așteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. GRAUR, F. L. 61. Înaintea patului o masă murdară al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. Gramaticii romîni au ajuns la caos călărind pe gramaticile latine. RUSSO, S. 54. ◊ Limba latină (sau substantivat, f., latina) = limba vorbită de romani. Noi am trăit în lume, latina neștiind. NEGRUZZI, S. II 177. Limba latină clasică v. clasic. Limba latină populară (sau, învechit, vulgară) v. vulgar. – Variantă: – letin, -ă adj.

LATIN, -Ă adj. Din Lațiu. ♦ Roman; de origine romană. ♦ (Mar.) Velă latină = pînză triunghiulară învergată pe o antenă. [< lat. latinus].

LATIN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Latium /Italia/, care aparținea Romei antice. ◊ roman. ◊ (s. f.) limbă italică vorbită de romani. II. adj. arhitectură ~ă = stil roman degenerat, având ca tip bazilica romană. ◊ (mar.) velă ~ă = pânză triunghiulară învergată pe o antenă. (< lat. latinus, fr. latin)

LATIN2 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a provinciei Latium din Italia centrală sau era originară din această provincie. /<lat. latinus, fr. latin

LATIN1 ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de vechiul Latium; propriu vechiului Latium. 2) Care se referă la limba și literatura romanilor. /<lat. latinus, sl. latiné, ngr. latinos, fr. latin

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

latin a. 1. care e din Lațiu, ce privește această țară: limba latină; 2. reîativ la popoarele romanice: gintea latină; 3. relativ la catolicism: biserica latină, în opozițiune cu cea greacă. V. letin.latina f. limba latină.

letin m. 1. unit, ortodox trecut la catolicism: letin bogat și de lege lepădat POP.; 2. eretic care nu ține posturile: pasămi-te tu ești letin, de spurci Vinerea ISP. [Latin, adică de biserica romană, în opozițiune cu Grec, sau de biserica ortodoxă].

*latin, -ă s. (lat. Latinus). Locuitor al Lațiuluĭ saŭ originar de acolo. Catolic (V. letin). Neolatin, om a căruĭ limbă se derivă din latină: Româniĭ îs Latinĭ. Adj. Care ține de Lațiŭ saŭ de locuitoriĭ luĭ: Roma a subjugat toate populațiunile latine. Care ține de limba vechilor Romanĭ: gramatica latină. Națiunĭ latine (saŭ romanice), a căror limbă se derivă din latină (Româniĭ, Retoromaniĭ, Italieniĭ, Provențaliĭ, Francejiĭ, Catalaniĭ, Spanioliĭ și Portughejiĭ). Cartieru latin, acela în care e universitatea saŭ cele maĭ multe facultățĭ, maĭ ales vorbind de Paris. Biserica latină, ritu latin, biserica catolică, ritu catolic. Pînză latină (la bărcĭ), în treĭ colțurĭ și atîrnată de antenă. S. f. Limba latină: latina e limba științifică pin excelență. Latină culinară, latină amestecată cu cuvinte noĭ cu terminațiunĭ latine.

letín, -că s. (din latin, d. vsl. latinŭ, vgr. latinos, lat. latinus, latin). Pop. Catolic, papitaș. Eretic. V. șoacăț.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

lati (limbă) s. f., g.-d. art. latinei

lati (limbă) s. f., g.-d. art. latinei

lati (limba) s. f., g.-d. art. latinei

latin adj. m., s. m., pl. latini; adj. f., s. f. lati, pl. latine

latin adj. m., s. m., pl. latini; adj. f., s. f. latină, pl. latine

latin s. m., adj. m., pl. latini; f. sg. latină, g.-d. art. latinei, pl. latine

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

LATI s. (înv.) lătinie. (Carte scrisă în ~.)

LATI s. (înv.) lătinie. (Carte scrisă în ~.)

LATIN adj., s. v. catolic, romano-catolic.

LATIN s., adj. 1. s., adj. roman. (Populație ~.) 2. adj. latinesc. (Limba ~.)

latin adj., s. v. CATOLIC. ROMANO-CATOLIC.

LATIN s., adj. 1. s., adj. roman. (Populație ~.) 2. adj. latinesc. (Limba ~.)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

latin (latină), adj. – Locuitor din Latium. Lat. latinus (sec. XVII). Este dublet al lui letin, s. m. (străin; eretic), din mag. latin, sb. latin și al lui latină, s. f. (străinătate; lume străină), cf. REW 4927. – Der. latinesc (var. înv. lătinesc, letinesc), adj. (latin); latinește, adv. (în latină); latinie (var. lătinie), s. f. (înv., latină), toate din sec. XVII; latinism, s. n.; latinist, s. m.; latinitate, s. f.; latiniza, vb. (a romaniza, a face latin), toate din sec. XIX.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

LATI s. f. (< adj. latin, -ă < lat. latinus, fr. latin): limbă indo-europeană din grupul italic (alături de etruscă, faliscă, venetă, oscă și umbriană), vorbită inițial pe un teritoriu restrâns în jurul Romei, apoi pe întreg teritoriul Peninsulei Italice și în cele din urmă în cea mai mare parte a regiunilor cucerite de romani. Poseda dialecte încă din secolul al V-lea e. n. Odată cu slăbirea legăturilor dintre centru și provincii, cu izolarea teritorială și cu invazia popoarelor migratoare (secolul al V-lea e. n.) a avut loc procesul de diversificare a limbii latine în dialecte, mai întâi preliterare, ca cel prenestin, roman și falisc, apoi literare, transformate ulterior, prin accentuarea deosebirilor dintre ele și prin contactul nemijlocit cu limbile populațiilor autohtone, în adevărate limbi (romanice) vorbite de popoarele din fostele provincii romane și legate structural prin originea lor comună: româna, dalmata, italiana, sarda, retoromana, provensala, franceza, catalana, spaniola și portugheza (pentru unii lingviști și franco-provensala, diferită de provensală – v.). În evul mediu, a fost limba internațională a intelectualilor europeni. L. s-a folosit ca limbă de cult, în justiție și în administrație în Germania, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea; în Polonia, ea a fost folosită ca limbă literară a vechilor polonezi până în secolul al XIV-lea; în Ungaria, a fost întrebuințată ca limbă oficială până în secolul al XIV-lea (când a început lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența l.), iar în nordul Africii ea a devenit limba oficială și literară a populațiilor berbere încă din secolul al IV-lea e. n., înlocuind feniciana, până când a fost înlocuită, la rându-i, de arabă (secolul al VII-lea e. n.). În Italia ea a fost înlocuită progresiv de italiană abia în secolul al XIV-lea, rămânând totuși ca limbă de cult în Cetatea Vaticanului până în zilele noastre. Alături de greaca veche, ea a fost și este și astăzi cel mai important izvor de creare a terminologiei științifice internaționale, influențând vocabularul a numeroase limbi europene (și neeuropene). În mod obișnuit, se disting mai multe aspecte ale limbii latine: latina arhaică, latina preclasică, latina imperială (clasică, literară), latina post-clasică, latina creștină, latina provincială, latina vulgară (populară), latina târzie, latina medievală, latina dunăreană etc. ◊ ~ arhaică: l. vorbită în perioada de început, străveche a poporului latin. ◊ ~ imperială (clasică, literară): l. folosită în scris de populația romană instruită din perioada imperiului roman. Constituită în urma unei îndelungate tradiții, ea și-a fixat normele prin scrierile celor mai buni autori din secolul I î.e.n. (Cezar, Ovidiu, Horațiu și Virgiliu) și s-a impus ca model tuturor scriitorilor romani din secolele următoare. ◊ ~ creștină: l. vorbită în perioada creștinismului roman, a scriitorilor latini creștini. ◊ ~ vulgară (populară): l. vorbită curent de populația romană (mai ales neinstruită), caracterizată prin evoluție mai liberă a sunetelor și a formelor și prin elemente afective de vocabular. Este cunoscută din inscripții, din scrierile unor autori populari, din mărturii ale autorilor antici (mai ales gramatici) și din compararea actualelor limbi romanice. ◊ ~ târzie: l. vorbită de populația romană în perioada imediat anterioară formării limbilor romanice (până la anul 200 e. n.). ◊ ~ medievală: l. folosită în țările Europei occidentale și centrale ca limbă a actelor publice și particulare și de cult. ◊ ~ dunăreană: l vorbită de populațiile romanizate din ținuturile sud-est-europene, inclusiv din Panonia și Dalmația, până în secolele V – VI e. n. Este cunoscută, ca și l. populară, din inscripții (rămase în această zonă) și din compararea limbii române cu celelalte limbi romanice, a stadiilor mai vechi ale limbii noastre cu l. clasică și populară. Ea constituie baza cea mai largă și mai solidă pentru înțelegerea evoluției limbii române. ◊ ~ vie: limbă internațională auxiliară, care se bazează pe transformarea universală a limbii latine. A fost creată în 1956 prin adaptarea l. la cerințele unei limbi moderne (libertate stilistică pentru vorbitorii ei, îmbogățirea vocabularului prin latinizarea termenilor moderni intrați în uzul general etc.). ◊ ~ sine flexione („latină fără flexiune”): limbă artificială creată prin simplificarea la maximum a gramaticii limbii latine.

letin, -ă, letini, -e, adj. (reg.) catolic.

latin, -ă, latini, -e, adj., s.f. – (arh.) 1. Străin; străinătate; lume străină. 2. Om rău și perfid. ♦ Papahagi (1925) consemnează expr. latină rea (în Ieud, Maramureș, la începutul sec. XX). – Var. a lui letin „străin; eretic, catolic” < magh. latin, srb. latin (DER) și dublet al[1] lui latin „locuitor din Latium” (DER) < lat. latinus (sec. XVII), fr. latin (DEX, MDA). corectat(ă)

latin, -ă, s.f. – Papahagi (1925) consemnează expr. latină rea (în Ieud) și glosează „om rău”, când în realitate are sensul de „străinătate; lume străină”. – Lat. latinus.

LATIN, -Ă adj. (< lat. latinus): în sintagma alfabet latin (v.).

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

latin -ă, latini, -e adj. (Și subst.) 1. Din vechiul Latium; p. ext. (după răspândirea limbii din Latium în tot Imperiul roman) roman. 2. Catolic. – Din lat. latinus.

AMERICA LATINĂ, denumire generică a țărilor care ocupă America de Sud și America Centrală istmică și insulară (la sud de Rio Bravo del Norte). Denumirea provine de la faptul că în aceste țări predomină limbile de origine romanică. Pe terit. A.L. sînt 33 de state și cîteva teritorii dependente, însumînd o supr. de c. 450 mil. loc. (1989). În 18 țări, limba oficială este spaniola, în 12 engleza, iar în celelalte se vorbește portugheza (Brazilia), franceza (Haiti) și olandeza (Surinam). 10 la sută din populația A.L. vorbește limbile amerindiene.

IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL, stat cruciat, constituit pe o parte a Imp. Bizantin după cucerirea, în urma unor îndârjite lupte, a Constantinopolului (13 apr. 1204) de către participanții la a patra cruciadă. Conform înțelegerii dintre cruciați și venețieni, conducătorului cruciat Baldovin de Flandra, desemnat împărat, îi reveneau mare parte din Constantinopol, regiunea tracă învecinată, unele stăpâniri bizantine din Asia Mică, precum și unele insule din Mările Egee și Ionică. S-a menținut până în 1261, când Mihail VIII Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, a restabilit Imp. Bizantin cu capitala la Constantinopol.

LATÍN, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație indo-europeană care s-a stabilit la sfârșitul milen. 2 î. Hr. în provincia Latium (azi reg. Lazio) din Italia centrală. ♦ Persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care se referă la Latium, care provine din această provincie; p. ext. care se referă la limba și literatura romanilor; de origine romană. ◊ Limba l. (și substantivat, f.) = limbă indo-europeană din grupul italic. Vorbită de latini s-a extins în paralel cu expansiunea politică a Romei, în special ca limbă a administrației și culturii, în toată Italia și pe întreg teritoriul imperial, reușind să înlăture celelalte limbi din Italia (etrusca, osca) și din alte regiuni (ilira, celtica, retica), cu excepția limbii grecești. A fost limba oficială a Imp. Roman, vorbită din Bretania și Portugalia până la G. Persic. În Evul Mediu a reprezentat mijlocul principal de comunicare, ca limbă a științei, filozofiei și teologiei. Adoptată de Biserica catolică ca limbă liturgică – după traducerea Vulgatei a devenit a doua limbă internațională după greacă, fiind folosită în unele universități europene până în sec. 19. L. nu a avut dialecte, dar deosebirile regionale s-au accentuat continuu. Alături de l. literară (cristalizată în sec. 2-3), a existat și o variantă populară, vorbită (l. vulgară, populară), din care s-au dezvoltat limbile romanice. ◊ Alfabetul l. = alfabet creat în sec. 7 î. Hr. pe baza celui etrusc. Are 23 de litere. Este folosit astăzi în scrierea mai multor limbi (ex. limbile romanice, germanice, fino-ugrice etc.).

LATIN ROCK, stil muzical apărut în urma fuziunii între rock și ritmurile latino-americane. Exponent marcant al genului, Carlos Santana.

ORGANIZAȚIA DE SOLIDARITATE A POPOARELOR DIN ASIA, AFRICA ȘI AMERICA LATINĂ (în sp.: Organización de Solidaridad de los Pueblos de Africa, Asia y América Latina – O.S.P.A.A.A.L.), organizație internațională neguvernamentală, cu sediul la Havana (Cuba), creată în 1966, în scopul unirii, coordonării și încurajării mișcărilor de eliberare națională din cele trei continente și înlăturării oricăror forme de discriminare rasială. La activitățile ei iau parte organizații naționale din 80 de țări (1984).

Intrare: latină
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • lati
  • latina
plural
  • latine
  • latinele
genitiv-dativ singular
  • latine
  • latinei
plural
  • latine
  • latinelor
vocativ singular
plural
Intrare: latin (adj.)
latin1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • latin
  • latinul
  • latinu‑
  • lati
  • latina
plural
  • latini
  • latinii
  • latine
  • latinele
genitiv-dativ singular
  • latin
  • latinului
  • latine
  • latinei
plural
  • latini
  • latinilor
  • latine
  • latinelor
vocativ singular
plural
letin adjectiv
adjectiv (A1)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • letin
  • letinul
  • letină
  • letina
plural
  • letini
  • letinii
  • letine
  • letinele
genitiv-dativ singular
  • letin
  • letinului
  • letine
  • letinei
plural
  • letini
  • letinilor
  • letine
  • letinelor
vocativ singular
plural
lătin
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

latin, latiadjectiv

  • 1. Care aparține Latiumului sau latinilor, privitor la Latium ori la latini. DEX '09 DLRLC DN
    sinonime: roman
    • format_quote Constatăm... așa cum era de așteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. GRAUR, F. L. 61. DLRLC
    • format_quote Înaintea patului o masă murdară al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. DLRLC
    • format_quote Gramaticii romîni au ajuns la caos călărind pe gramaticile latine. RUSSO, S. 54. DLRLC
    • 1.1. prin extensiune Care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
      sinonime: latinesc
    • 1.2. marină Velă latină = pânză triunghiulară învergată pe o antenă.
    • 1.3. Arhitectură latină = stil roman degenerat, având ca tip bazilica romană. MDN '00
etimologie:

latin, latinisubstantiv masculin
lati, latinesubstantiv feminin

  • 1. (la) plural Populație indo-europeană stabilită la sfârșitul mileniului II î.e.n. în provincia Latium din Italia Centrală. DEX '09 DLRLC MDN '00
    • 1.1. (la) singular Persoană care făcea parte din această populație. DEX '09 DLRLC MDN '00
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.