latinoamerican, ~ă [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr latino-américain] 1-4 smf, a (Persoană) care (face parte din populația Americii Latine sau) este originară de acolo. 5 smp Locuitori ai Americii Latine. 6-7 Referitor (la America Latină sau) la latinoamericani (5). 8-9 Care aparține (Americii Latine sau) latinoamericanilor (5).

LATINO-AMERICAN, -Ă adj. din America Latină. (< fr. latino-américain)

LATINO-AMERICAN ~ă (~i, ~e) Care ține de America Latină; propriu Americii Latine. /<fr. latino-american

latinoamerican (-no-a) adj. m., pl. latinoamericani; f. latinoamericană, pl. latinoamericane

latino-american (referitor la America Latină) adj. m., s. m., pl. latino-americani; adj. f., s. f. latino-americană, pl. latino-americane

latino-american adj. latino-americane m., pl. latino-americani; f. sg. latino-americană, pl.

LATÍNO-AMERICÁN, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la America Latină, care aparține Americii Latine. ◊ Muzica l.-a. = denumire generică pentru muzica populară, pop, rock sau folk a țărilor și comunităților de limbă spaniolă sau portugheză din cele două Americi. ◊ Artă l.-a. = arta țărilor de limbă spaniolă sau portugheză din cele două Americi. Se caracterizează la început printr-o mare discrepanță între arta populară, autohtonă, aparținând civilizației indigene (țesături, ceramică, pictură) și cea cultă, legată de interesele Bisericii și ale guvernelor și influențată o lungă perioadă de modele europene. Abia în sec. 20, o dată cu redescoperirea valorilor locale și deplina afirmare a individualității naționale, are loc o revitalizare a artei tradiționale și dezvoltarea, în forme originale și autohtone, a artei culte. Primele realizări picturale, care datează de la sfârșitul sec. 16, au fost circumscrise artei sacre și se caracterizează prin elemente baroce importate din Europa o dată cu sosirea în America Latină a numeroși artiști (A. Vasquez, F. Zurbarán). Dintre numeroasele școli care se dezvoltă în sec. 17-18 în principalele centre se disting cele din Ciudad de Mexico (cu reprezentanți ca J. Juárez, M. Cambrera), Bogotá (G. Vasquez Ceballos), Potosí (M. Peréz Holguín) etc., toate influențate puternic de barocul iberic și de școala de la Cuzco, dar și de arta autohtonă. Din punct de vedere urbanistic, primele orașe construite de de coloni (Santo Domingo, Panamá, Ciudad de México) au o structură asemănătoare cu cele din Europa: un plan regulat, dreptunghic, cu o mare piață centrală pătrată, structură care s-a suprapus cu ușurință peste cea indigenă preexistentă. În arhitectură, predomină inițial edificiile religioase – catedralele din Santo Domingo, Antigua, Pueblo, Tunja, Quito, Potosí, care se impun prin grandoarea dimensiunilor, bogăția și amestecul de forme și ornamente ale barocului și rococoului iberic, având însă și unele trăsături originale, legate de folosirea materialelor locale (tezontle – varietate de piatră mexicană, lespezi de ceramică, folosirea din abundență a aurului și argintului) sau unele subiecte și decorații ale tradiției indigene (fructe și plante exotice, costume indiene etc.). Cele mai marcate trăsături locale le prezintă arta braziliană întrucât a fost folosită în special mâna de lucru mulatră. Mari biserici construite în Brazilia, la jumătatea sec. 18, sunt catedralele Sf. Cosma și Damian la Ignaraçu, Sf. Francisc la Olinda etc. Barocul brazilian din această perioadă este reprezentat de A.F. Lisboa. În sec. 19, o dată cu slăbirea puterii politice și a influențelor europene, încep să se dezvolte mișcările culturale autonome, mult mai originale. Ca urmare a pătrunderii neoclasicismului și academismului francez, se dezvoltă un nou curent, constructivismul, având ca principal obiectiv revigorarea elementelor autohtone, fie ca subiecte, fie ca tehnici de lucru. Printre cei mai de seamă exponenți se numără columbianul R. Torres Méndez, peruvianul P. Fierro, mexicanii S. Herrán și J.M. Velasco. Un pronunțat caracter academic are opera mexicanului J.G. Posada, ca expresie directă de europenizare a artei, iar printre cele mai originale opere pot fi amintite lucrări ale pictorilor generației următoare: T. Junior, A. Junior, E. Visconte. Deplina afirmare a formelor autohtone are loc abia în primele decenii ale sec. 20, o dată cu mișcarea muraliștilor mexicani, ai căror protagoniști, J.C. Orozco, D. Rivera și D.A. Siqueiros, au urmărit îndeosebi căutarea unor forme de largă audiență (decorația pereților Școlii pregătitoare naționale din Ciudad de México) și pentru „Săptămâna artei moderne”, desfășurată în Brazilia (1922); organizată de pictorii cubiști Tarsile de Amaral, Vicente do Rego Monteiro și Di Calcacanti, a inaugurat un nou mod de a picta, influențând puternic generația următoare de pictori brazilieni (C. Portinari, R. Valentin), iar prin promovarea bienalei de la São Paolo (1951), va contribui la afirmarea internațională a artei locale. Reprezentanții artei culte, mexicanul R. Tamayo, cubanezul W. Lam și guatamalezul C. Mérida, se inspiră din mișcările europene cubiste. O dezvoltare remarcabilă cunoaște curentul abstracționist (A. Otero din Venezuela, J.A. Fernández-Muro și S. Grillo în Argentina, E. Ramiréz în Ecuador ș.a.). În sec. 19, domeniul arhitecturii s-a menținut multă vreme influxul formelor europene, numeroasele edificii construite în principalele orașe fiind de inspirație neoclasică (Școala Minelor la Ciudad de Mexico, 1803; Palatul Monedei la Santioago, 1805) și, succesiv, la începutul sec. 20, de Art Nouveau (Palatul Artelor Frumoase, 1904 și Spitalul Spaniol, 1908 din Ciudad de México), uneori cu elemente ale tradiției locale (Biblioteca din Ciudad de México, 1953). Arhitectura braziliană, influențată puternic de Le Corbusier, a urmat un proces aparte, care, după profunda reînnoire promovată de G. Vargas (Ministerul Educației și Ministerul Sănătății din Rio de Janeiro), a dus la conturarea unui stil în care cea mai mare importanță revine elementului formal, o atenție deosebită fiind acordată modalității de integrare a construcțiilor noi în peisajul urbanistic preexistent. Extinderea vertiginoasă a arealelor urbane datorită marii mase de țărani veniți la oraș au determinat formarea unor cartiere periferice destul de sărace (barriadas, favelas), într-un contrast strident cu realizările unor mărețe proiecte, ca noua capitală a Braziliei, concepută de Oscar Niemeyer și Lucio Costa, sau centrele orașelor Ciudad de México (Tlateloco) ori Caracas, inspirate direct după modele europene sau americane.