lamarckism sn [At: DER / P: ~rchism / E: fr lamarckisme] Teorie biologică după care evoluția viețuitoarelor se explică prin influența variațiilor de mediu asupra comportamentului și a morfologiei lor și care consideră că însușirile astfel dobândite se transmit ereditar.

LAMARCKISM s.n. Teorie evoluționistă care susține ideea unității și a dezvoltării naturii, a variabilității speciilor sub acțiunea condițiilor de viață și de mediu și a moștenirii caracterelor dobîndite. [< fr. lamarckisme, cf. Lamarck – naturalist francez].

LAMARCKISM s. n. teorie care explică evoluția filogenetică a organismelor prin influența condițiilor de mediu, a variabilității acestora și a moștenirii caracterelor dobândite. (< fr. lamarckime)

LAMARCKISM n. Concepție evoluționistă care declară principiul evoluției drept lege generală a dezvoltării naturii vii. /<fr. lamarckisme

lamarckism [ck pron. fr. k] (desp. -mar-ckism) s. n.

lamarckism s. n.

lamarckism s. n. [-ckism pron. -chism]

LAMARCKÍSM (< fr.; {s} n. pr. Lamarck) s. n. (BIOL.) Teorie formulată de J.-B. Lamarck, în 1809, în lucrarea „Filozofia zoologică”, conform căreia plantele și animalele se schimbă în permanență, devenind tot mai complicate ca organizare, datorită acțiunii factorilor mediului ambiant și a tendinței interne, proprie tuturor organismelor vii, de perfecționare. Susținând că principiile evoluției sunt o lege generală pentru natura vie, Lamarck n-a descoperit adevăratele cauze ale dezvoltării evoluționiste. Legile de bază ale l. au avut un rol important, influențând ulterior elaborarea teoriei evoluționiste a lui Darwin.