juruit, ~ă a [At: SEVASTOS, C. 279/10 / V: (reg) giu~ / Pl: ~iți, ~e / E: jurui¹] (Îrg) 1 Logodit. 2 Promis de soț sau de soție. 3 Călugărit. 4 Care și-a luat solemn angajamentul în fața lui Dumnezeu de a păstra rânduielile creștinești. 5 Promis în mod solemn. 6 Legat prin jurământ (4). 7 Vrăjit.

JURUIT, -Ă, juruiți, -te, adj. (Regional) Făgăduit, promis; făgăduit ca soț (sau soție). Este-un cuțit mistuit De la mă-ta juruit. BIBICESCU, P. P. 324.

giurăi v vz jurui¹

giurui¹ v vz jurui²

giuruit, ~ă a vz juruit¹

jurăi v vz jurui¹

jurui² vt [At: DA / V: (reg) giu~ / Pzi: ~esc / E: jur¹] (Rar) A face să se rotească Si: (reg) a învolbura.

jurui¹ [At: COD. VOR. 66/12 / V: ~răi, (reg) giurăi / Pzi: ~esc / E: mg gyürüzni] (Îrg) 1-2 vtr A (se) logodi. 3 vt A făgădui de soț (sau soție). 4-5 vtr A (se) călugări. 6 vr A-și lua angajamentul solemn față de Dumnezeu de a păstra rânduielile creștinești. 7 vt A promite în mod solemn. 8 vr A se lega prin jurământ (1). 9 vi A vrăji.

❍JURUI, †GIURUI (-uesc) vb. tr. și refl.1 A făgădui: cîndu i-are dărui neștine vre-un dar... sau să-i giuruiască ceva (PRV-LP.) ¶ 2 Mold. Bucov. A făgădui în mod solemn: Văzînd că m’am pus rău cu mama, îi giuruesc eu că ce-am făcut, n’oiu mai face (CRG.); juruește-i ceriul și pămîntul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale (CRG.); copiii cu toții i-au juruit că s’or purta cît mai bine (SB.); s’au giuruit că, după ce va vini din războiul Perșilor, să dea pre creștini jidovilor să-i sfărîme (CANT.) [jura].

JURUI¹, juruiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și regional) A făgădui în mod solemn, a promite să faci pe voie cuiva sau să dai cuiva ceva. V. jura. Mai bine i-ai da partea pe care i-ai juruit-o. SADOVEANU, P. M. 74. Îți mărturisesc greșeala me și îți juruiesc că de acum nu voi mai face aceste răle lucruri. KOGĂLNICEANU, S. 115. (Cu pronunțare regională) Îmi giuruise, că m-așteaptă, Plîngînd mi-a spus-o fata, zău! PĂUN-PINCIO, P. 58. ♦ A făgădui (de soție). Mi-au fost juruită mie Din mica copilărie. SEVASTOS, C. 279. ♦ Refl. A se lega prin jurămînt. Cine-a zice Nițu vine Da-i-aș tot ce am pe mine; Cine-a zice c-a venit Da-i-aș ce m-am juruit. ALECSANDRI, T. 1577.

JURUI², juruiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A face să se învîrtească în cercuri. (Cu pronunțare regională) Viscolul giuruia des foloștină înflorită, ca niște rotocoale de hîrtie albă. DELAVRANCEA, S. 181.

A SE JURUI mă ~iesc intranz. A se angaja prin jurământ; a se jura. /<ung. gyürüzni

A JURUI ~iesc tranz. 1) (bunuri materiale) A promite în mod public și solemn. 2) (tineri pentru căsătorie) A făgădui de soț sau soție. /<ung. gyürüzni

juruí v. 1. a promite solemn: juruiește-i cerul și pământul CR.; 2. a se devota. [V. jurà].

juruĭésc v. tr. (d. jur 2). Promit solemn. V. refl. Mă promit solemn, mă consacrez: s’a juruit călugăriiĭ.

juruit (înv., reg.) adj. m., pl. juruiți; f. juruită, pl. juruite

juruit (înv., reg.) adj. m., pl. juruiți; f. juruită, pl. juruite

juruit adj. m., pl. juruiți; (făgăduială) f. sg. juruită, pl. juruite

jurui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, 3 sg. juruiește, imperf. 1 juruiam; conj. prez. 1 sg. să juruiesc, 3 să juruiască

jurui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, imperf. 3 sg. juruia; conj. prez. 3 să juruiască

jurui (a făgădui, a roti) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. juruiesc, imperf. 3 sg. juruia; conj. prez. 3 sg. și pl. juruiască

JURUI vb. v. angaja, făgădui, îndatora, însărcina, jura, logodi, obliga, promite.

jurui vb. IV. 1 refl. (înv. și reg.; despre oameni) v. Angaja. Făgădui. Îndatora. Însărcina. Obliga. Promite. 2 refl., tr. (înv.) v. Jura. 3 tr., refl. (recipr.) (înv.; compl. sau sub. indică oameni) v. Logodi.

jurui vb. v. ANGAJA. FĂGĂDUI. ÎNDATORA. ÎNSĂRCINA. JURA. LOGODI. OBLIGA. PROMITE.

JURUIT adj. (Mold.) Făgăduit. Destoinici să ne facă giuruitelor bunuri. DM, 7^v. ◊ (Substantival) Să vă spodobască și giuruitului de la sine bine să vă îndulciți. DM, 41^r. Etimologie: jurui. Vezi și jurui, juruință, juruire, juruită.

JURUI vb. (Mold.) 1. A făgădui de soție. Sora lui craiu, Elisafta, ce i-o giuruise Alexandru-Crai. URECHE. 2. A făgădui. A: Și giurui că-i va da lui ocină. AP. 1646, 18^v. Viiața iaste neștiută, Și pînă la ce vreme iaste giuruită. CVL, 15 ; cf. VARLAAM; PRAV.DOSOFTEI, PS; DOSOFTEI, VS; CD 1698, 4^v, 5^r, 26^v, 42^r; N. COSTIN; CI, 171, 173; NCCD (gl.); NECULCE, apud TEW; CD 1770, 5^r, 52^v; E 1779, 13^r. // B: De nevoie se juruiesc mult cu cuvîntul, iar cu lucrul nu iaste nimic. E ante 1704, 26^r; cf. CRON. 1687, 31^r. Etimologie: magh. gyürü, cf. gyürüzni. Vezi și juruință, juruire, juruit, juruită. Cf. credința, încredinți.