jidoavcă sf vz jidovcă

jidăucă sf vz jidovcă

jidoafcă sf vz jidovcă

jidoucă sf vz jidovcă

jidovcă sf [At: DA ms / V: ~dăucă, ~doaf~, ~doav~, ~dou~ / Pl: ~vce, ~oavce / E: jidov + -că] (Pop; prt) Evreică.

JIDOV sm., JIDO(A)VCĂ (pl. -ce) sf. 1 = JEDAN(CĂ): jidovii cei cu pricina de ieri o adus zece căpățîni de zăhar (alecs.) ¶ 2 Jidovul rătăcitor, personaj legendar, numit și Ahasverus, despre care se zice că ar fi fost osîndit să rătăcească vecinic pe pămînt, pentru că ar fi insultat pe Isus, cînd purta crucea în spinare ¶ 3 sm. 🔱 pop. Uriaș din timpurile preistorice: astea erau pe vremea jidovilor cari pășeau pe munți ca pe mușuroaie și uscau rîurile dintr/o sorbitură (vlah.) ; rupt din jidovi (ciauș.) (pamf.) foarte voinic [vsl. židovinŭ; comp. bg. židŭ, pl. židove „Evreu”; „uriaș”].

jidov (pop., peior., înv.) s. m., pl. jidovi

Jidov sb. m., Jidoafcă sb. f.

jidoavcă, jidoavce s. f. (pop., peior.) evreică.

jidóvcă, jidovce, (jidoavcă), s.f. (fam.) Fată de jid; evreică; jidancă: „O povestit mult cu ie și și-o pus bine ochii pe ie, c-o fost tare, tare frumoasă jidoavca” (Bilțiu, 2007: 120). – Din jidov + suf. -că (MDA).