IZORITMÍE s. f. identitate ritmică a vocilor unei compoziții muzicale. (< fr. isorythmie)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

izoritmie (‹ gr. ἴσον „egal” și ῤυθμός „ritm”) 1. Termen creat de muzicologul german Friedrich Ludwig în 1902 pentru a defini un procedeu de compoziție specific curentului Ars Nova*. Tenorul (3) unui motet* izoritmic se baza pe o succesiune de durate (1) (note și pauze) numită talea și care se repeta întocmai de la începutul până la sfârșitul piesei (ultima apariție a „seriei” putea totuși comporta modificări). Acestei talea îi corespundea o succesiune de înălțimi (2), de asemenea fixă, numită color. În cazurile cele mai simple de izoritmie, talea și color-ul coincideau, tenorul respectiv prezentându-se ca un fel de ostinato*. În lucrările mai elaborate însă, când color-ul era mai lung sau mai scurt decât talea, apăreau decalaje cu urmarea că aceeași celulă ritmică avea mereu altă melodie și, reciproc, aceeași serie de înălțimi (2) – altă organizare metro-ritmică (v. polimetrie). Procedeul – care nu e lipsit de unele contingențe cu serialismul* modern – poate fi întrezărit încă din sec. 13 (la Perotinus) dar e intens folosit abia în sec. 14, în creația lui Philippe de Vitry și Machault (acesta din urmă îl extinde la alte voci (2) decât tenorul, aplicându-l și în unele genuri laice). În veacul următor mai apare la Dufay, Dunstable și la alții, dar iese treptat din uz. 2. Concomitență a valorilor, la toate vocile, pe parcursul unei compoziții [ex. formele primitive de polif.: organum*, conductus*; odele (3) umaniste].
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink