iuști¹ i [At: NĂDEJDE, ap. TDRG / E: fo] (Rep) Cuvânt care imită sunetul produs de lovitura unui bici.

IUȘTI interj. (Mold.) Onomatopee (de obicei repetată) care redă sunetul produs de lovitura cu biciul. Plin de ciudă, moș Toader își iese din fire și întoarce coada biciuștei și iuști și iuști! La TDRG.

ĭuștĭ (est), interj. care arată plesnitura bicĭuluĭ.

IUȘCĂ², iuști, s. f. (Reg.) Bici; p. ext. lovitură dată cu biciul. – Cf. biciușcă.

IUȘCĂ¹ s. f. (Rar; în expr.) Iușcă de femeie = femeie șireată și plină de temperament. – Cf. femeiușcă.

iușcă² sf [At: VLAHUȚĂ, ap. CADE / Pl: ~ște / E: nct] (Mol) 1 Biciușcă (2). 2 Lovitură cu biciușca (2).

iușcă¹ sf [At: C. PETRESCU, R. DR. 324 / Pl: ~ște, ~ști / E: cf femeiușcă] 1-2 (Rar; îe) ~ de femeie Femeie (temperamentală sau) plină de șiretenie.

iușcă³ sf [At: DR. IV, 825 / V: ~șpă / Pl: ~ște / E: ucr юшка] (Mol; înv) 1 Zeamă subțire. 2 Ciorbă de pește.

iușpă sf vz iușcă³

IUȘCĂ¹ s. f. (Rar; în expr.) Iușcă de femeie = femeie șireată și plină de temperament. – Cf. femeiușcă.

IUȘCĂ², iuști, s. f. (Reg.) Bici; p. ext. Lovitură dată cu biciul. – Cf. biciușcă.

IUȘCĂ², iuște, s. f. (Mold.) Bici, biciușcă. V. frișcă. Negustorul... tăcu, îndemnîndu-și caii cu iușca. SADOVEANU, B. 113. Pe urmă se-nchină amîndoi cu sănătate cătră gospodar, și moș Vîrlan pălește cu iușca în iapă. id. O. A. II 108. Cum juncul cel din hăisa de-abia-și mai dă imbold, Romînul îl plesnește cu iușca peste șold. LESNEA, I. 52. ♦ Lovitură dată cu biciul, cu biciușca.

IUȘCĂ¹ s. f. (Numai în expr.) Iușcă de femeie = femeie șireată și plină de temperament; drăcoaică. Tu ești mititică și trebuie să fii o iușcă de femeie! C. PETRESCU, R. DR. 324.

IUȘCĂ² iuște f. reg. 1) Bici scurt și subțire; biciușcă. 2) Lovitură dată cu un astfel de bici. /Din biciușca

IUȘCĂ¹ f. 1) reg. Zeamă dintr-o mâncare lichidă (ciorbă, supă). 2): ~ de femeie a) femeie șireată; b) femeie plină de temperament. /<ucr. juška

iușcă f. lovitură cu biciul: o iușcă pe coada motanului VLĂH. (dela biciușcă).

ĭúșcă f., pl. ștĭ și ște (cp. cu cĭușcă și tușcă). Est. Șfichĭ, vîrfu bicĭuluĭ: caiĭ arșĭ de ĭușcă fugeaŭ (Sadov. Sămăn. 5, 1039). Lovitură orĭ plesnitură de șfichĭ.

iuști interj.

iușcă (rar) s. f., g.-d. art. iuștii; pl. iuști corectat(ă) visibility  de clarificat

iușcă (rar) s. f., g.-d. art. iuștii; pl. iuști

iușcă s. f., g.-d. art. iuștii; pl. iuști

iuști interj. – Imită zgomotul făcut de plesnitul biciului. Creație expresivă, cf. bíști, țuști. – Der. iușcă, s. f. (pleasnă de bici; lovitură de bici; femeie neastîmpărată; poșircă), al cărui ultim sens ar proveni, după Bogrea, Dacor., IV, 825 și DAR, din rut. juška „supă”; iuști (var. iușni), vb. (a lovi cu biciul); iușniță, s. f. (bici). Cf. Iordan, BL, IX, 65.

IUȘTI², iuștesc, vb. IV. Tranz. A biciui. [Var.: iușni vb. IV] (cf. iuști)

IUȘTI interj. Cuvînt care imită sunetul produs de plesnitura biciului. (onomat.; cf. bîști, țuști; der. iușcă s. f., iuști vb. IV, iușni vb. IV, iușniță s. f.)

IUȘCĂ, iuști, s. f. 1. Sfîrcul biciului. 2. Bici. 3. Femeiușcă. 4. Apă chioară. (cf. iuști; ultimul sens (4) derivă, după Bogrea și DAR, din ucr. juška = supă)

IUȘCĂ s. v. biciușcă, cravașă.

iușcă s. v. BICIUȘCĂ. CRAVAȘĂ.