iscusire sf [At: PRAV. 1101 / Pl: ~ri / E: iscusi] 1-4 Iscusință (1-4).

ISCUSIRE s. f. (Învechit) Iscusință. Mulțămit de-a sale gusturi și de a sa iscusire... Se fericește-nvățatul în chilii întunecoase. CONACHI, P. 287.

iscosi v vz iscusi

iscusi [At: DOSOFTEI, MOL., ap. DA / V: ~cosi / Pzi: ~sesc / E: vsl искоусити] (Înv) 1 vt A pune la încercare Si: a ispiti, a tenta. 2-3 vtr A (se) învăța. 4 vr A căpăta experiență. 5 vr A deveni îndemânatic. 6 vr (Rar) A ajunge celebru. 7 vr A deveni șiret. 8 vr A scoate în evidență în mod exagerat propriile merite. 9 vr (Fig; d. oameni) A se rafina.

‡ ISCUSI (-usesc) vb. tr. și refl. A (se) face mai ager, mai isteț, a (se) subția (mintea) [vsl. iskusiti].

ISCUSIT adj. 1 p. ISCUSI ¶ ¶ C. NEISCUSIT ¶ 2 Dibaciu, îndemînatec, ager, priceput, isteț: peste ce profesor înțelept și ~ a dat! (CRG.); băiatul, de ce creștea, d’aia se făcea mai isteț și mai ~ (ISP.).

A ISCUSI ~esc tranz. A face mai ager, mai isteț. /<sl. iskusiti

iscusire (înv.) s. f., g.-d. art. iscusirii

iscusire (înv.) s. f., g.-d. art. iscusirii

iscusire s. f., g.-d. art. iscusirii

iscusi (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iscusesc, 3 sg. iscusește, imperf. 1 iscuseam; conj. prez. 1 sg. să iscusesc, 3 să iscusească

iscusi (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iscusesc, imperf. 3 sg. iscusea; conj. prez. 3 să iscusească

iscusi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iscusesc, imperf. 3 sg. iscusea; conj. prez. 3 sg. și pl. iscusească

iscusi (iscusesc, iscusit), vb. – 1. A cerceta, a mina. – 2. A instrui, a educa. – 3. (Refl.) A se forma, a se instrui, a ajunge să stăpînească o disciplină. Sl. iskusiti „a încerca” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 150; Tiktin). Înv., cu toate sensurile, se folosesc numai formele iscusire, s. f. (capacitate, iscusință) și iscusit, adj. (dibaci, capabil). – Der. iscusitor, adj. (demon); iscusie (var. iscuseală, iscusime, iscusenie), s. f. (dibăcie, îndemînare), toate înv.; iscusință, s. f. (dibăcie).

ISCUSIRE s. v. abilitate, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, pricepere, știință, talent, ușurință.

iscusire s. v. ABILITATE. DESTOINICIE. DEXTERITATE. DIBĂCIE. INGENIOZITATE. ISCUSINȚĂ. ISTEȚIE. ISTEȚIME. ÎNDEMÎNARE. PRICEPERE. ȘTIINȚĂ. TALENT. UȘURINȚĂ.

iscusi, iscusesc, vb. IV (pop.) 1. a pune la încercare, a ispiti. 2. a învăța pe cineva, a-l deștepta. 3. a căpăta experiență, a deveni isteț, dibaci, îndemânatic; a se deștepta, a se deschide la minte, a-și ascuți mintea. 4. a se face vestit. 5. a deveni șiret. 6. a face pe deșteptul, pe învățatul. 7. a deveni mai fin, a se rafina, a se perfecționa.