interpoziție sf [At: DA ms / V: (înv) ~iune (Pl: ~ni) / Pl: ~ii / E: fr interposition] 1 Interpunere (1). 2 Poziție a unui corp situat la mijloc între alte două corpuri. 3 (Fig) Intervenție în favoarea cuiva a unei autorități. 4 (Jur; îs) ~ de persoane Act prin care o persoană apare în locul alteia pentru a-i facilita unele avantaje, pe care nu le-ar putea obține direct.

INTERPOZIȚIE s.f. 1. Stare a unui lucru așezat între altele. 2. (Fig.) Intervenție a unei autorități superioare. ◊ (Jur.) Interpoziție de persoane = act prin care o persoană apare în locul alteia pentru a-i facilita unele avantaje pe care nu le-ar putea obține direct. [Var. interpozițiune s.f. / < fr. interposition, cf. lat. interpositio].

INTERPOZIȚIE s. f. 1. stare a unui lucru așezat între altele. 2. (fig.) intervenție a unei autorități superioare. ♦ (jur.) ~ de persoane = act prin care o personaă apare în locul alteia pentru a-i facilita unele avantaje. (< fr. interposition, lat. interpositio)

interpozițiune sf vz interpoziție

INTERPOZIȚIUNE s.f. v. interpoziție.

*interpozițiúne f. (lat. inter-positio, -ónis). Situațiunea unuĭ corp între doŭă. Fig. Intervenirea uneĭ autoritățĭ superioare. Jur. Interpozițiune de persoane, se zice cînd o persoană transmite alteĭa numele eĭ ca să-ĭ ușureze obținerea unor avantaje pe care nu le-ar putea obținea direct: interpozițiunea, cînd e probată formal, anulează avantajele concedate. – Și -íție.

interpoziție (desp. -ți-e) s. f., art. interpoziția (desp. -ți-a), g.-d. art. interpoziției; pl. interpoziții, art. interpozițiile (desp. -ți-i-)

interpoziție (-ți-e) s. f., art. interpoziția (-ți-a), g.-d. art. interpoziției; pl. interpoziții, art. interpozițiile (-ți-i-)

interpoziție s. f., pl. interpoziții