INTERJÉCȚIE, interjecții, s. f. Parte de vorbire neflexibilă de tip special, care exprimă sentimente și manifestări de voință sau care imită sunete și zgomote. – Din fr. interjection, lat. interjectio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERJÉCȚIE ~i f. lingv. Parte de vorbire neflexibilă care exprimă atitudinea afectivă a vorbitorului sau care imită sunete din realitatea înconjurătoare. [G.-D. interjecției] /<lat. interjectio, ~onis, fr. interjection
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERJÉCȚIE s.f. (Gram.) Parte de vorbire neflexibilă fără funcție sintactică și care exprimă stări sufletești sau imită sunete, zgomote etc. [Gen. -iei, var. interjecțiune s.f. / cf. fr. interjection, lat. interiectio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INTERJÉCȚIE s. f. parte de vorbire neflexibilă care exprimă stări sufletești, imită sunete, zgomote etc. (< fr. interjection, lat. interiectio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

interjécție s. f. (sil. -ți-e), art. interjécția (sil. -ți-a), g.-d. art. interjécției; pl. interjécții, art. interjécțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*interjecțiúne f. (lat. inter-jéctio, -ónis. V. proĭecțiune). Gram. Acea parte de cuvînt care servește să arăte [!] mișcările sufletuluĭ și sunetele naturiĭ, ca: ah! vaĭ! st! bravo! tronc! scîrț! cîr!. – Și -écție.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink