instrumentalism sn [At: DN / Pl: (rar) ~e / E: fr instrumentalisme, rs инстументализм] 1 Concepție filozofică potrivit căreia noțiunile, categoriile și teoriile științifice nu reflectă realitatea obiectivă, fiind numai niște instrumente pentru săvârșirea unor acțiuni utile individului. 2 Școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive Vz simbolism.

INSTRUMENTALISM s.n. 1. Concepție filozofică idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră că noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără să aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă. 2. Școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive. V. simbolism (1) [în DN]. [Cf. fr. instrumentalisme, engl. instrumentalism, germ. Instrumentalismus].

INSTRUMENTALISM s. n. 1. concepție idealist-subiectivă, variantă a pragmatismului, care consideră că noțiunile, categoriile și teoriile științifice sunt simple „instrumente” și „chei” utile, fără să aibă valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectivă. 2. școală formalistă în poezie care își propune să creeze efecte lirice prin combinații sonore muzicale, expresive. (< fr. instrumentalisme)

instrumentalism s. n.

instrumentalism s. n.

instrumentalism s. n.

INSTRUMENTÁLISM (< fr., rus.) s. n. (FILOZ.) Teorie filozofică creată de John Dewey, care neagă valoarea reflectorie a noțiunilor și a teoriilor științifice, considerându-le simple instrumente pentru săvârșirea unor acțiuni utile.