INSTRUMENTAL, -Ă, instrumentali, -e, adj. 1. Care se execută cu ajutorul instrumentelor. 2. (Gram.; în sintagma; și substantivat, n.) Complement circumstanțial instrumental = complement circumstanțial care arată mijlocul prin care se realizează o acțiune. – Din fr. instrumental.

instrumental, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~i, ~e / E: fr instrumental] 1 Făcut cu ajutorul instrumentelor. 2 (Grm; îs) Cazul ~ Caz care exprimă locul sau instrumentul cu care se execută o acțiune. 3 (Grm; îs) Complement circumstanțial ~ Complement circumstanțial care arată instrumentul cu care se realizează o acțiune.

INSTRUMENTAL, -Ă, instrumentali, -e, adj. 1. Făcut, executat cu ajutorul instrumentelor. 2. (Gram.; în sintagma) Complement circumstanțial instrumental = complement circumstanțial care arată mijlocul prin care se realizează o acțiune. – Din fr. instrumental.

INSTRUMENTAL, -Ă, instrumentali, -e, adj. 1. Care se execută cu ajutorul instrumentelor, care folosește instrumente. Muzică instrumentală. 2. (Gram.; în expr.) Complement circumstanțial instrumental = complement circumstanțial care arată mijlocul prin care se realizează o acțiune.

INSTRUMENTAL, -Ă adj. 1. (Muz.) Făcut, executat cu ajutorul instrumentelor. 2. Complement circumstanțial instrumental = complement circumstanțial care arată prin ce mijloc se îndeplinește o acțiune. [Cf. fr. instrumental].

INSTRUMENTAL, -Ă I. adj. 1. (despre muzică) executat cu ajutorul instrumentelor. 2. complement circumstanțial ~ = complement care arată mijlocul prin care se îndeplinește o acțiune; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care îndeplinește în frază rol de complement circumstanțial instrumental. ◊ (psih.; despre condiționări, obiecte, acte psihice) care servește drept mijloc pentru dezvoltarea unei acțiuni sau obținerea unui efect. II. s. n. caz al flexiunii nominale în indo-europeană (transmis și în limba rusă) care arată instrumentul cu ajutorul căruia se realizează acțiunea verbului. (< fr. instrumental)

INSTRUMENTAL ~ă (~i, ~e) 1) (despre piese muzicale) Care este executat la instrumente. 2) Care este format din instrumente. Ansamblu ~. /<fr. instrumental

instrumental a. 1. care servă de instrument: cauză instrumentală; 2. care se execută cu instrumente: muzica instrumentală.

*instrumentál, -ă adj. Care servește ca instrument: ablativu instrumental (saŭ al instrumentuluĭ). Executat pin instrumente: muzică instrumentală (saŭ de instrumente). S. n., pl. e saŭ și urĭ. În unele limbĭ, ca sanscrita, greceasca veche, slava veche, latina arhaică, un caz care arăta instrumentu (mijlocu întrebuințat).

instrumental² s. n., pl. instrumentale

instrumental¹ adj. m., pl. instrumentali, f. instrumentală, pl. instrumentale

instrumental¹ adj. m., pl. instrumentali, f. instrumentală, pl. instrumentale

*instrumental² s. n., pl. instrumentale

instrumental adj. m., pl. instrumentali; f. sg. instrumentală, pl. instrumentale

INSTRUMENTAL, -Ă adj. (cf. fr. instrumental): în sintagmele circumstanțial instrumental, circumstanțială instrumentală și fonetică instrumentală (v.).

INSTRUMENTAL s. n. (< adj. instrumental, -ă, cf. fr. instrumental): caz al flexiunii nominale în indo-europeană, care arăta obiectul (instrumentul) cu ajutorul căruia se realizează acțiunea verbului. S-a transmis și în limba rusă.

instrumentală, muzică ~ muzică executată exclusiv de instrumente*, prin opoziție cu muzica vocală* executată de voci (1.). I. care acompaniază vocile face parte din categoria muzicală vocală*. Primele notificări ale i. datează din sec. 4 î. Hr. și se referă la Grecia antică, unde cântul din aulos* solo era foarte răspândit, fiind tratat la egalul celorlalte arte în cadrul Jocurilor Pithice. A urmat o lungă perioadă în care i. și-a pierdut importanța în favoarea muzicii vocale. Apare doar ca acompaniatoare a acesteia, în special în genurile muzicii laice, sec. 13-14, perpetuând încă practica acomp. instr. al vocii la orgă veche, harpă* („folosită de trubaduri”), viola da braccio, viola da gamba cu 6 sunete, sau viola d’amour (v. viole) cu 6 strune. Sec. 16 poate fi socotit ca momentul de răscruce în istoria i., aceasta începând acum să capete importanță atât prin apariția unor noi instr. (violina*, clavecinul*, virginalul), cât și prin folosința tot mai frecventă în acomp. dansurilor*, vocilor, spectacolelor teatrale. Acum încep să apară diferențierile genurilor vocale și instr., după cum întâlnim și specificarea în partituri*; „da cantare” pentru lucrările ce urmau a fi „sunate” instr. Emanciparea i. se datorează în special genului muzicii de dans, sub forma succesiunilor de mișcări dansante (pavana*, gagliarda*, couranta*, sarabanda* etc.) și a interludiilor (1) instr. ce se interpretau în pauzele dintre scene și acte ale reprezentațiilor dramatice. Acestea au condus la apariția formelor i. din sec. următoare: suita*, sonata*, simfonia* ș.a. Un alt gen care înlesnește dezvoltarea i. este concertul (cunoscut în Italia în sec. 16). Era un gen prin excelență vocal, dar uneori i se adăuga și o formație instr., constând în dialogul dintre voci (1) sau dintre voci și instr. Cu timpul, prin perfecționarea și diversitatea instr. (sec. 17-18), vocile au fost înlocuite de instr. sau grupuri de instr. soliste, dând naștere concerto-ului grosso* (desăvârșit de Johann Sebastian Bach – Concertele brandenburgice) și mai apoi concertului (2) clasic (Wolfgang Amadeus Mozart). Perfecționarea instr., dezvoltarea genurilor (1, 2) și formelor* i. se reflectă în numărul tot mai mare de compoziții (1) care îmbogățesc literatura muzicală instr. cu lucrări scrise pentru un singur instr. solist, formații instr. mici [duo (1), cvartet (1), cvintet (1), sextet (1), septet (1), octuor (1), dixtuor (1)], orch. de cameră și orch. simf. mari.

teatru instrumental (muzical) v. obiect sonor; sincretism.